Antifascismul fara fascisti: povestea unei manipulari sovietice, de la Stalin la Putin si Ponta

Dacă băieţelul de patru ani aude că nu-i bine să-ţi bagi în nas boaba aia de mazăre, că e periculos, poţi fi sigur că în nouă cazuri din zece se duce în camera de alături şi exact aia face. După săptămâni de bombardament de la Kremlin cu gargară antifascistă, ca tactică putinistă de a vopsi în maro adversarii (recte, Maidanul), plus analiza propagandei ruseşti în editoriale şi pe bloguri, era desigur inevitabil ca Impecabilu’ nostru să înţeleagă exact mesajul opus şi să trântească cu obiectele în fasole, făcându-i pe Patapievici şi Mircea Mihăieş fascişti. Desigur, intelectualii tribului, plus analiştii nealiniaţi şi subţiri, se vor repezi să le scoată de acolo, strigând că aşa şi pe dincolo, stai să vezi, am putea zice în definitiv că… sau schimbând subiectul: a, da, neplăcut, dar să nu uităm că şi SUA spânzura negri… Adică părând că-l critică pe premier, subtil, dar păstrând o ambiguitate studiată: nu se ştie niciodată, s-au mai văzut cazuri la ciudaţii ăştia cu papion.

Genul ăsta de comportament mimetic-infantil e jenant la un prim ministru, dar previzibil: Ponta ştie că în Vest habar n-are lumea care-i treaba prin România, dar dacă el, premierul socialist, se luptă cu fasciştii, asta dă bine şi vine pe un clişeu gata rodat. In fond, ce să te aştepţi de la nişte balcanici primitivi (sau ucrainienii pogromişti), nu? O, ja, ja, exclamă elita franco-germană în jurnalele sale de stânga, şi trece la alt subiect. Absurdul gros al situaţiei nu mai contează: pot să-ţi placă HRP şi Mihăieş ca persoane şi scriitori, ori nu, însă nişte individualişti ca cei doi, care resping colectivismul şi extremismele, pot fi calificaţi în orice fel, numai de susţinători ai fascimului nu – o doctrină fundamental gregară, în care turma e văzută ca valoare în sine, deasupra individului.

N-avem şi n-am avut în România regimuri fasciste după 1990, nici în cele mai negre momente ale reprimării civismului prin mineriade. Tuşe disparate au fost, dar regimul politic ca atare nu a mers până acolo, din fericire. Oricum, dacă ţii cu tot dinadinsul să cântăreşti farmaceutic, elemente fasciste precum propensiunea pentru discursuri avântate şi demagogice în faţa stadioanelor cu activişti; anti-intelectualism; grosolănii naţionaliste; obsesie pentru propria imagine; angajarea de dobermani mediatici ca să bruieze discursul public pe TV şi Internet; sau utilizarea de Sturmbataillonen (mineri, dogărei) contra adversarilor politici – toate le-am întâlnit mai curând la PSD şi aliaţii lor, în filiaţia Iliescu-Năstase, moştenite instituţional de Ponta. Cu toate astea, să fie clar: numai pentru un început de agitprop paranoic nu poţi califica un regim politic drept fascist; măcar noi trebuie să păstrăm proprietatea termenilor.

Dacă n-am avut fascişti în preajma puterii reale, am avut în schimb retorică antifascistă cât cuprinde în ultimii ani, din partea a diverşi comentatori marginali, de nişă, care, la fel cum face Ponta acum, traduceau în română limba de lemn prinsă din zbor din surse externe, de la diverşi nătărăi în linia Chomsky, ori în linia Zizek: America lui Bush fascistă, austeritatea fascistă impusă de Băsescu şi Boc, FMI-ul cu politici fasciste, intelectualii fascişti, etc, nu-i mai scoteai din asta. Părea ceva cool, un giumbuşluc verbal mişto să împrăştii eticheta în stânga şi în dreapta, fără nici un motiv anume decât că asta te face mai uşor remarcat atunci când, oricum, etichetarea e singurul instrument analitic de care dispui. O chestie hipsterească, o veselie pură de cocoşel care se aude făcând cucurigu, cu valoare analitică zero.

Paradoxul e că băieţii şi-au înghiţit limba exact când a apărut la orizont Fascistul în carne şi oase, adică un regim politic organizat cu adevărat de sus până jos după principii fasciste, conform definiţiei de manual: sistem de guvernare bazat pe dominaţia unui partid, condus de un lider naţional autoritar şi charismatic, suprimarea opoziţiei, politici anti-minorităţi, economie privată dar sub puternic control de stat, discurs naţionalist având în centru ideea de “suflet al neamului”, beligerant şi militarist, care exaltă în imaginarul public victorii (sau înfrângeri) istorice cu miză în prezent, mentalitatea de cetate asediată şi practică mobilizarea socială permanentă.

Ei, ce ziceţi? După criterii strict obiective, ştiinţifice, iar nu metaforic-sentimentale, cui i se potriveşte mai bine definiţia asta: Americii? Germaniei? României? UE? FMI-ului? Poate Ucrainei? Ideilor lui Patapievici? Sau mai curând Rusiei lui Putin, din ce în ce mai evident? Şi atunci cum se face că avem astfel de schizofrenie uluitoare de discurs, în care fix hoţul cel mai mare strigă hoţii, iar după el amplifică refrenul o liotă întreagă pe planetă, de la idioţii utili din convingere până la spălătorii de bani ciprioţi sau lorzii britanici şi to’arăşii socialişti germani, membri în boardurile companiilor mixte?

Nu-i greu de înţeles. “Lupta antifascistă” a devenit mitul fondator al URSS în a doua parte a sec XX, sursa de legitimitate – unică, după erodarea iluziilor de prosperitate economică – o marotă care cu adevărat a prins la popor, de la ultimul analfabet şi până la intelighenţia de samizdat de la care se revendică oameni ca Ernu. Poporul sovietic, şi în special ruşii, au ajuns să reacţioneze pavlovian la clinchetul clopoţelului antifascist, raliindu-se patriotic în jurul regimului – ok, o duceam noi prost, n-aveam de niciunele, dar cel puţin i-am batut pe nazişti – orbi la evidenţele că regimul alunecă el însuşi spre metehne blamate la alţii.

Ca atare, URSS chiar în perioadele sale naţionaliste şi antisemite nu se sfia să aplice eticheta “fascist” oricui avea chef şi interes în ziua aia: americanilor, europenilor, polonezilor, românilor, sau chiar statului Israel! Toţi erau fascişti, doar ruşii nu, ei n-au cum să fie fascişti, se ştie, deoarece au luptat în Marele Război de Apărare a Patriei, declarat oficial război antifascist – început în 1941, iar nu în 1939, cum învaţă din manuale tot restul lumii, de fascistă ce este. Rusia lui Putin a renunţat la multe sovietisme, dar nu şi la acest canon propagandistic pe care, dimpotrivă, la reşapat şi întărit: printr-o Comisie Prezidenţială pentru Prevenirea Falsificării Istoriei în Detrimentul Intereselor Rusiei (nu-i banc, vedeţi aici); sau prin impunătoarele parade militare în Piaţa Roşie, cum o să vedeţi la televizor mâine.

In sensul ăsta Putin este un bun continuator al URSS, nu al Ţarilor, pentru că în logica sa ipocrită, sucită, kafkiană şi în retorica Newspeak pe care o practică, el cheamă la cheamă la aceeaşi obosită cruciadă antifascistă zilele astea, iar nu la apărarea ortodoxiei in Balcani, ca pe vremuri. A lăsat-o mai moale cu lupta de clasă şi a luat-o iar cu etnia, sufletul rus şi Patria Mamă, dar la fel făcuse şi Stalin prin ’41-’42, când se îngroşase gluma şi avea nevoie să mobilizeze mujicul-carne de tun cu chestii verificate, nu să-l confuzeze cu inovaţii doctrinare. Şi din păcate grosul naţiunii ruse pare aşa condiţionat de deceniile de agitprop încât nu mai vede că regimul Putin se fascizează pe zi ce trece nici dacă liderului i-ar creşte o zvastică în frunte. Din nou, ca şi în ’56 când au invadat Ungaria, sau în ’68 când au ocupat Praga, armata rusă duce în afara graniţelor un război, desigur, pur defensiv, patriotic şi dezinteresat – dar, mai cu seamă, antifascist.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro