Mult timp am crezut ca victoria cea mai importanta obtinuta in urma caderii comunismului a fost libertatea presei. Nimic nu detesta regimul mai mult decat gandirea libera. Un text al lui Lenin se intitula rau-prevestitor: “Despre presa de partid si literatura de partid”. Pentru bolsevici, partinitatea, adica partizanatul, acceptarea oarba a “liniei partidului”, prima asupra oricarei inclinatii catre obiectivitate. Cele patru reguli de supravietuire in comunism, suna un banc faimos, erau: 1. Nu gandi. 2. Daca gandesti, nu vorbi; 3. Daca gandesti si vorbesti, nu scrie; 4. Daca gandesti, vorbesti si scrii, sa nu fii surprins… Ei bine, ultimii ani m-au facut sa ma intreb cum a fost posibila metamorfozarea unei prese vibrante, cu profesionisti reali, multi trecuti prin stagii de pregatire jurnalistica in Occident, in negatia a ceea ce-ar trebui sa fie un ziarist onest. Ma voi opune intotdeauna oricarei ingradiri a libertatii de expresie, voi lupta pana la capatul zilelor mele pentru acest drept si pentru celelate libertati castigate cu atatea sacrificii. Dar nu pot sa nu remarc cum, in Romania, controlul unor trusturi de presa asupra mijloacelor de informare a avut efecte perverse. Eram in tara in iulie si urmaream emisiuni pe canalele dominante private si ma intrebam unde s-a refugiat simtul rusinii? Ca si Mircea Cartarescu, cred ca aceste campanii isterizante au avut ca principal efect amutirea vocilor critice la adresa coruptiei, a mostenirilor securisto-comuniste, bagatelizarea si denigrarea optiunilor pro-occidentale si pe linia statului de drept. S-a nascocit o expresie stigmatizanta, “intelectualii lui Basescu” pentru a-i prezenta pe cei care au refuzat si refuza inregimentarea pro-USL (mai devreme pro-PNL si pro-PSD) drept inamici publici. Autonomia de gandire a fost defaimata drept servitute, obedienta, lichelism, pupinism, sinecurism etc

S-a organizat in chip sistematic ceea ce Dan Tapalaga numeste bulversarea valorilor. A fi decent, a te exprima onest, a verifica informatiile prin cel putin doua surse, toate aceste minime, dar indispensabile imperative ale unui jurnalism decent, au ajuns sa fie privite drept aberatii. Insultarea intelectualilor a devenit un fel de sport favorit pe diversele canale media, nemaivorbind de miseriile proferate pe varii forumuri (citit unele din reactiile pestilentiale la articolul din EvZ). te-ai astepta ca organizatii specializate in asanarea vietii publice sa reactioneze cu promptitudine. Din pacate, chiar pe site-ul uneie dintre acestea am citit informatii suprarealiste despre un volum academic publicat in SUA. Am incercat sa raspund, am trimis mesaje printr-un cunoscut ziarist, tacere totala. In chip ironic, am obtinut de la “Realitatea” ceea ce nu pot obtine din zone pe care le consider apropiate ca valori. Pe scurt, daca ai fost taxat drept “intelectual al lui Basescu”, se poate spune despre tine absolut orice. Contextul nu mai conteaza, cuvintele iti sunt rastalmacite, desfigurate, intoarse pe dos. Sudalma cea mai josnica este considerata mod de adresare legitim. Numele iti este schilodit. Ti se servesc poveti intelepte gen “Cine seamana vant, culege furtuna”. Insinuarea este privita ca sofisticare, calomnia drept acuratete, limbajul trivial drept franchete, iar inventarea de citate drept eruditie academica. (VT)

SENATUL EVZ: Peisaj după isterie

În ultimii ani am asistat, ca principal fenomen al vieţii noastre naţionale, la pervertirea presei şi a televiziunilor. În loc ca ele să fie fabrici de informaţie şi de procesare a acesteia în spiritul adevărului şi al decenţei, ele au devenit suporturi pentru minciună, calomnie, defăimare, atacuri şi campanii purtate în spiritul relei credinţe şi-al relei voinţe, al transformării intenţionate a albului în negru şi-a negrului în alb. Fenomenul transformării aproape în întregime a presei “de calitate” în presă de partid, a asmuţirii sale împotriva adversarilor sub deviza reînnoită “totul pentru front, totul pentru victorie”, a depăşit în gravitate chiar şi tabloidizarea presei, de care s-a vorbit în trecut atât de mult. Şi fenomenul merge mai departe pe măsură ce ziarele se împuţinează, emisiunile de televiziune se radicalizează şi alegerile se apropie. Dispariţia locurilor în care, tradiţional, ziariştii îşi puteau exprima liber părerile, îngustarea şi radicalizarea rubricilor de opinie au dat naştere la fenomenul vinderii conştiinţelor, al aservirii punctelor de vedere ale ziariştilor politicii ziarului sau televiziunii care-i hrăneşte. Sclavi de presă au existat şi înainte, dar astăzi, cum au arătat-o limpede stenogramele lui Vîntu şi alte surse, fenomenul cunoaşte o extindere fără precedent, dincolo de orice limită a demnităţii umane. Cunoaştem cu toţii ce se petrece pe canale de televiziune renumite deja prin circul de maxim prost-gust reiterat la nesfârşit, în emisiuni unde se urlă, se spumegă, se înjură, se acuză fără cele mai neînsemnate argumente. Cunoaştem partide care şi-au asigurat fidelitatea acestor canale prin alianţe imunde. Ştim că nici cei mai importanţi oameni de cultură şi gânditori pe care încă-i mai avem printre noi nu scapă injuriilor celor mai incredibile. Asistăm neputincioşi la ştergerea graniţelor dintre competenţă şi incompetenţă, dintre adevăr şi minciună, dintre valoare şi pseudo-valoare. Presa de investigaţie, altădată eroică, a ajuns presă de delaţiune.

citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro