Apologia dracului

Acu 2ă-3 toamne am fost invitat să zic ceva într-o conferință națională așazis academică. Să vorbesc primul într-o sesiune filologico-arheologică nu mi-a picat bine-n propriul cadru mental, așa că am fost lipit ultimul într-alta de etnoantropologie feministă, de final. (Știți bine: finalul acela tipic abandonat nu doar de orice groasă majoritate, ci chiar și de minimii vorbitori înscriși/vorbiți deja în sesiunea respectivă. Noroc cu titlul acesta curios, de data asta cel puțin respectivii persistând.) Reiau, reduc și simplific doar câteva calupuri textuale, aici, pentru curiozitatea dvs. mai puțin specioasă și mai mult populară.

Întrucât ieri nu puteam fi prezent (am zis verbal atunci, deoarece paragraful anterior răsare doar acum), mulțumesc pentru acceptarea și adăugarea mea în sânul acestei cinstite sesiuni; dar musai devine și să cer scuze celor care, în ciuda orelor înaintate (chiar excesiv depășite) și a satisfacțiilor sau insatisfacțiilor deja înghițite, au angelica răbdare sau generozitate de-a întârzia, tolerându-mă. Prin punerea și ascultarea mea în coada-cozilor îmi revine nu doar obligația de-a nu vă plictisi, ci (în ciuda totalei neintegrări în tema generală) îmi incumbă și ingrata onoare de a juca rolul „vinului cel mai bun”, a cireșei de pe tort festiv, a bomboanei de pe colivă. Mă strădui în acest sens, fie și măcar prin faptul că acuma gata: încep abrupt.

În 1914 Tudor Pamfile publica volumul Diavolul, învrăjbitor al lumii. Iar de-atunci până astăzi absolut oricine-a mai scris ceva despre românescul drac a scris numai și numai „diavol”. Cel puțin în titlu, altminteri în text revenind la onestitatea de-a respecta neaoșenia și autenticitatea rostirii vernaculare. Monografii tematice dintre care unele chiar dețineau volum și acoperiri geoculturale ample, toate purtau pe frontispiciu termenul pudic și oarecum oficial de diavol, pe tot parcursul interiorului de pagini termenul acesta (surpriză) apărând rar, ca variație sinonimică, în schimb (sau în realitate) fiind vorba, aproape exclusiv, despre drac. Ce Dumnezeu e cu oamenii ăștia, mai exact cu cultura română academică și didactică (e firesc să te-ntrebi), de se referă la drac însă îl apelează diavol? Deloc nefiind cazul să-ți pui întrebarea doar cu privire la autori faimoși, „întâmplător” printre cei mai decenți dintre reprezentanții folcloristicii naționale. Căci știm toți, această inconsecvență ori șiretenie a caracterizat aproape tot scrisul etnologic autohton (de dinaintea, dintre și chiar după mai toți autorii).

Rezum: până în epoca comunistă și imediat după 1989 era acceptabil și onorabil să pomenești termenul Dumnezeu, dar parcă era indecent, incult sau imoral să folosești termenul drac. Poate că așa ar putea fi pentru domeniul disciplinelor elementar-didactice și pedagogice. Însă pentru disciplinele etnologice, sociologice și antropologice lucrul acesta e irațional/ilogic (aici fiind vorba de inadecvare), ba chiar lipsă de etică (în sensul acesta referindu-ne la ipocrizie, doarece încalcă principiul respectării omului real, al limbii vorbite cotidian, al mentalității și emotivității populare expuse curent).

Despre „diavol” românul majoritar pomenește, poate, doar în biserică și sub supravegherea clericilor, a podiumurilor publice sau a catedrei, acasă și pe stradă vorbind doar de drac. Și-o face nu fiindcă-i mitocan sau analfabet, indisciplinat și preaslobod la gură, ci fiindcă are nevoie de vocabula asta. Cu scuze riguroase, repet: fiindcă are nevoie! Sigur c-ar fi prea mult a afirma că „nu poate trăi fără”. (Ține de tradiția istorică a omului să îndure orice frustrare, să-și suprime lăuntrul, să renunțe aproape la totul/orice – de dragul supraviețuirii sau al vreunor avantaje ținând de pretigiu sau parveniri). Însă există fără de număr utilități non-vitale, cute ale complexităților sau dramatismelor psihologice, despre acestea din urmă meritând a se vorbi mult mai atent.

Drăcuirea (gen, numitor comun și chiar denominativ, egalizând cu genericul „înjurătură”) pare să dispară astăzi, cel puțin absentând din locuțiunea multora. În trecut însă, era extrem de frecventă în comunitățile ortodoxe. Eradicare eclesiastică? școlăresc-pedagogică? Poate. Între colegi și prieteni, orice aducând a blestem și a formulă autoritară se rezumă astăzi la apostrofări și amenințări pornografe, actualitatea eliminând metafizicul și religiosul, lăsând un material „vid de putere” care favorizează acest pornografic acaparator, agresiv.

DRACUL ISTORIC. Grecii și romanii antici nu aveau niciun „diavol”. Universul mitologic deținea o fenomenologie în care elementele și stihiile naturii, ca și caracterele psihice ale vieții, aveau câte-un zeu/zeiță, semizei, sprite și alte ajutoare fantaste; iar fiecare templu, comunitate sau ins își dedica credința majoră și riturile unuia/altuia, unora/altora dintre aceștia. Iar eroii aveau dacă nu chiar o rudă divină, un protector zeiesc direct. Grecii și romanii nu aveau nicio divinitate dedicată Adevărului, Binelui sau Frumosului; categoriile divine erau anti-filozofice, psihei atototputernice și eterne cât se poate de prozaice și pragmatice, omenești, arbitrare, capricioase și subiective; iar religia populară și cultura de masă adorau zei, semizei, eroi și oameni plini de toate păcatele, vicleniile, nedreptățile, crimele. Oricum nu exista un „rău” absolut sau exclusiv, întruchipat atât de fără echivoc precum Satan (pentru mentalul iudeocreștin și ulterior pentru cel musulman).

Pentru europeni, formele diabolicului sunt acelea diforme, informe chiar, de antropomorfism mostruos, funest sau măcar grotesc, asta tocmai pentru a-i sublinia sub-formatul transantropologic (antropomorfismul perfect/ideal fiind rezervat lui Dumnezeu, trinității, sfinților). Cu mai multă libertate imaginativă, zeii orientului sunt totdeauna hibrizi, chiar și zoomorfi, din avataruri mixte, tocmai pentru a le susține/substanția superioritatea față de antropos, pentru orientali omul fiind simplist și redus, inferior inclusiv formal și ființial respectivelor divinități. Așadar, diavolul e mai degrabă animalic, „înger (de)căzut”, tocmai fiindcă e mai aproape de felul de-a fi și a ființa al omul, și tocmai fiindcă omul se mai aproapie de negativitatea, rebeliunea și dialectica negării („învrăjbirea”/„vrăjmășia”) care-l caracterizează pe diavol. Iată, și eu folosesc cuvântul diavol, dar nicidecum din intenția substituirii, ci doar de dragul variației sinonimice, a formalei/decorativei „îmbogățiri” de vocabular. Cu alte cuvinte nu e deloc „rău” cuvântul diavol, problema serioasă fiind că, pentru români, mult mai idiomatic, îmbibat emoțional (respectiv psiholingvistic), cu rădăcini originar-/emoțional-profunde, este termenul drac. Cea mai solidă dovadă: între vorbitorii de limbă română nu apare nicio înjurătură de tip „du-te diavolului!”

DRACUL FILOZOFIC. Secțiune în care ar trebui să rezum mult din prolificul C. Noica (Cuvînt împreună despre rostirea românească, 1987, unde pe p. 151 debutează un excelent Discurs despre Nefîrtate). Dacă atât Kant cât și Hegel sugerează teologilor capacitatea de a traduce Ființa (obiectul metafizicii) drept Dumnezeu, pentru Satan/Drac/Diavol doar Heidegger poate sugera cea mai mare apropiere în paginile în care vorbește despre Nimic. În Ce este metafizica (1927), remarcile sale la „Nimic” revelă consistent ideea posibilității de egalizare/identificare a antropomorfizării Nimicului cu Dracul vorbirii românești. (Asta cu atât mai mult cu cât, repet, inclusiv un Kant și Hegel ar fi admis asocierea/confundarea dintre Ființă ca termen filozofic și Dumnezeul religiei, nici Heidegger ne-refuzând ferm lucrul acesta, detaliu pentru care echivalența cealaltă se impune cu egală îndreptățire principială.) Ca „funcție” ambiguă, imprecizabilă sau neclară, volubilă și volatilă, Dracul delimitat de filozofie nu face/acționează nimic; el doar ispitind, punând în chestiune, oferind opțiuni. În urma marelui german și Mircea Vulcănescu și Ernes Bernea vor fi vorbit despre „locul nimicului” (vorba lui Heidegger: „Nimicului îi este proprie nimicnicirea”); iar Anton Dumitriu îl va numi, tot pe filera metafizicii, chiar pe numele lui: „drac”. Evocarea dracului egalizează cu evocarea totalității negativiste și nihiliste din viață și cosmos, o cosmizare a răului, hidosului/odiosului și impulsivului, talerul opus al balanței pe care, de regulă, sau de (bună)cuviință, lucește admirabil doar Binele, Frumosul, Dreptatea, Adevărul, Dumnezeu. În calitate de Fârtat al lui Dumnezeu, de copărtaș la Creație și la multe alte referente și referințe privind lumea, omul și moralitatea, Dracul îl contrazice creativ și dialectic pe D-zeu, D-zeu nu e afectat de neagațiile/negativitatea demonicului, doar dracul, inegal cu sine și cu orice altceva, agitându-se fără efect ori succes consistent împrejurul Ființei sau a lui Dumnezeu. Pe un scurt maximal: filozofia justifică, des-compromite, consfințește conceptul numit popular Drac.

DRACUL PSIHANALITIC. Chiar înainte de a fi un operator dialectic, dracul este foarte intim umanului, este termen și instrument psihologic. Un operator defulant, operator nevrotic, compulsiv și destresant, detensionant și echilibrant. „La dracu” se aruncă nervii, aprehensiunea, anxietatea, agresivitatea, supărarea, frustările, erorile, ratarea, nenorocirea. Gândul la D-zeu alină și înalță, dar stresul momentului nu poate fi atribuit/acordat acestuia; dracului însă, da. Dracul e groapa de gunoi (întâmplător, pe română avem recipientul și spațiul numit ghenă, ceea ce aduce a omonimul iad), dracul este haznaua în care poți azvârli orice scârboșenie din tine, în care te poți ușura de senzații și sentimente negative, de agresivitate. – Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro