După trei decenii petrecute în Germania și spectacole pe marile scene ale lumii, tenorul Daniel Magdal (54 ani) s-a întors să predea muzică și să cânte în România.  Într-un interviu pentru HotNews, artistul vorbește despre experiența sa în Germania, țara cu cele mai multe opere și teatre muzicale din Europa, despre diferențele dintre Est și Vest și despre cum a regăsit Opera Națională București după ani de carieră în străinătate. 

• „Dacă lucrezi la un teatru din Berlin, poți să câștigi 5000 de euro pe lună, dacă ești angajat la un teatru dintr-un oraș cu 100.000 de locuitori, poți să ai 1800 de euro”, explică Daniel Magdal care sunt salariile la operă în Germania.
• „Nu poți să impui o anumită ținută spectatorilor, dar, în mod normal, cine vine la operă știe că se pretează o anumită ținută decentă”, a comentat cunoscutul tenor o recentă campanie a Operei Române care cerea spectatorilor să se îmbrace cu eleganță și prestanță.

– Domnule Daniel Magdal, de ce ați ales, în 1992, imediat după terminarea studiilor, să emigrați în Germania. România nu era, la acel moment, o țară potrivită pentru un tenor debutant?
– Daniel Magdal: Era mai mult sau mai puțin potrivită, dar ca tânăr absolvent de Conservator ai visuri, idealuri, te gândești că trebuie să faci ceva special. În plus, situația noastră economică de atunci era dezastruoasă și străinătatea era un lucru dorit, visat și de neatins. Așa că am terminat facultatea în vara lui 1991 și în toamna lui 1992 am plecat.

– Care a fost primul contact pe care l-ați avut cu mediul cultural din Germania? Ce diferențe erau față de România?
– Până să ajung nu aveam habar ce înseamnă străinătatea. Mult mai târziu, când am ajuns acolo, am constatat că era așa-zisul „pământ al făgăduinței” pentru cântăreții de operă. Diferența era desigur extrem de mare, pentru că era o altă societate, am plecat în fosta Republică Federală. Ei se unificaseră, dar diferențele erau aproximativ palpabile. 

Eram deci în centrul democrației vestice, adică cu totul altceva de ceea ce cunoșteam eu. O libertate a exprimării, o libertate de viață. Sentimentul de a trăi pur și simplu liber și de a nu fi tot timpul tracasat că în spate te ascultă cineva sau trebuie să fii atent ce spui. Diferențele erau foarte mari, în special pentru unul ca mine care venea după acea perioadă cumplită în care am trăit cu toții.

– Ați spus că Germania era „pământul făgăduinței” pentru cântăreții de operă. De ce?
– Pentru că este țara care are cele mai multe opere și teatre muzicale. Există o diferență, instituțiile mari, de stat, sunt operele naționale, cum sunt cele din Berlin, München, Hamburg, Stuttgart și sunt teatrele muzicale din localitățile mai mici. Aproape fiecare orașel mai răsărit și-a permis un teatru muzical. S-a schimbat între timp situația, s-au închis o grămadă și acolo, din motive financiare, pentru că nu mai e situația care era acum 30 de ani. Însă Germania rămâne în continuare „pământul făgăduinței” pentru artiștii de operă. 

„Este o minciună că nemții sunt un popor rece”

– Pe lângă Germania, ați mai susținut concerte la Viena, Londra, Osaka, Tokyo și în multe alte locuri. Care sunt diferențele de atitudine, de reacție, în ceea ce privește publicul?
– Am să spun un lucru pe care probabil l-au mai spus și alți colegi: publicul este peste tot aproximativ la fel. Lumea care se bucură de ce facem noi te primește peste tot cu brațele deschise și cu inima deschisă. Sigur că percepția mea în ceea ce privește publicul român este altfel, pentru că sunt român și simt sufletul românesc altfel și am senzația că publicul român e mai cald, dar nu pot să-i nedreptățesc pe ceilalți și să spun că sunt reci. 

De exemplu, se spune despre nemți că sunt un popor foarte rece. Este o minciună, lucrul ăsta îl afirmă numai cei care nu cunosc bine poporul german. După ce am început să înțeleg din ce în ce mai bine limba am înțeles ce popor plin de umor sunt.    

Revenind, lumea reacționează în fața actului artistic aproape la fel. 

Debutul din Berlin, cel mai frumos moment din carieră

– Cu excepția  scenei românești, există un alt loc reprezentativ pentru cariera dumneavoastră?
– Cel mai frumos moment a fost debutul meu la Deutsche Oper Berlin, care este, după mine, prima operă a Germaniei. Berlin are trei case mari de operă: Deutsche Oper Berlin, în fostul Berlin de Vest, Staatsoper și Komische Oper, în fostul Berlin de Est. Se ajunge greu acolo. Momentul în care am debutat în Berlin a fost, profesional, poate cel mai frumos al vieții mele. Era în 2007, am debutat în rolul Enea, din opera „Les Troyens” („Troienii”, operă în cinci acte compusă de Hector Berlioz și inspirată din epopeea „Eneida” de Virgiliu – n.red.).

– La începutul anului, Opera Națională București a lansat o campanie legată de vestimentația spectatorilor, care a fost dezbătută în spațiul public. Din experiența dumneavoastră internațională, este o practică comună ca instituția să ceară spectatorilor cum să se îmbrace? Cum se îmbracă germanii când vin la operă?
– Chestia asta cu cerutul este interesantă. Citeam zilele trecute că La Scala di Milano a reamintit spectatorilor că există o ordine. Sigur, se refereau la cei care veneau în concediu și intrau în pantaloni scurți. 

Desigur, actul artistic într-un spectacol de operă are o anumită vibrație, ca să spun așa, și sigur că se cere o decență și că nu te duci ca la bucătărie când te duci la operă. Dar de aici la a impune e prea mult. Nu poți impune nimănui, că trăim într-o lume civilizată. 

Poate exista un regulament intern care poate fi afișat și dacă cineva vine la operă ca la ștrand poți să nu-i permiți să intre. O instituție de anvergură are drepturile ei, dar nu e corect să impui. Cine vine la operă în general știe că se pretează o anumită ținută, sigur că nu trebuie să fii în smoking, dar o ținută decentă e de dorit. 

– Cum arată relația unui solist de operă cu autoritățile germane? În România, soliștii se pensionează la 55 de ani. Cum este în Germania?
– În Germania nu are nicio relevanță ce meserie ai, toată lumea se pensionează la 67 de ani. Cam asta e relația cu autoritățile. Îți plătești toate dările la stat, toate contribuțiile, care sunt extrem de ridicate, 53% din câștig. E normal să primești pensia pe care ai plătit-o. 

Ce salarii au cântăreții de operă din Germania

– Cum trăiesc artiștii de la operă în Germania, comparativ cu România? Le ajung banii de la un salariu la altul?
– Nu m-a interesat niciodată să-mi întreb colegii cum se descurcă. Trăiesc toți în limita a ceea ce câștigă. Există la noi în meserie unele vârfuri care sunt plătite cu foarte mulți bani, dar sunt extrem de puțini. Marea majoritate sunt oameni care primesc salarii normale. Depinde de categoria de teatru în care ești. Dacă lucrezi la un teatru din Berlin, poți să ai poate 5000 de euro pe lună, dacă ești angajat la un teatru dintr-un oraș cu 100.000 de locuitori, poți să ai 1800 de euro pe lună. Dar sigur, dacă trăiești în Berlin ai niște costuri, dacă trăiești într-un oraș mic ai alte costuri, cum e și la noi.

– În 2004, la invitația lui Ludovic Spiess ați început colaborarea cu Opera Națională București, iar în 2018 ați devenit angajat. Cum ați găsit scena din România, după aproape 30 de ani? Care sunt diferențele față de vest?
– Ca român, pentru mine Opera Națională București a însemnat întotdeauna cel mai înalt punct care exista în profesie. Mi-am dorit tot timpul să pot evolua pe această scenă. Înainte să plec eram foarte tânăr, nu aveam cum, și după mi-am făcut cariera în Germania. La un moment dat m-am întâlnit cu o colegă în Berlin, soprana Elena Moșuc, care m-a întrebat dacă am cântat vreodată la București. Ea l-a sunat pe maestrul Ludovic Spiess și așa a început colaborarea. 

Eram plecat de atâta vreme că nu mai știam cum a evoluat situația operelor naționale, dar am venit, am cântat, am găsit un nivel extraordinar de ridicat, am găsit oameni care își puneau sufletul la dispoziția meseriei. Diferențele între o țară și alta sunt extrem de mici în domeniul nostru. 

„Sunt mulți studenți care vin probabil numai ca să treacă prin școală”

– La nivel profesional, nu personal, regretați că ați dat Vestul Europei pe România?
– Nu, nu regret că am dat Vestul Europei pe România, pentru că eu îmi fac meseria în continuare. În plus, o fac pentru locul în care m-am născut și căruia îi sunt dator și recunoscător, pentru că toată pregătirea mea muzicală, toată școala, aici am absolvit-o. 

– Sunteți profesor asociat la Universitatea Națională de Muzică București, cum arată studentul de azi în comparație cu perioada în care ați studiat dumneavoastră?
– Asta e o întrebare capcană. Sigur că la ora actuală sunt extrem de multe locuri la admitere. Pe vremea când am intrat eu erau trei locuri la seral, din trei în trei ani. Acum sunt în fiecare an aproximativ 30 de locuri. Sigur că sunt mulți studenți care vin probabil numai ca să treacă așa prin școală, dar trebuie să recunosc că sunt suficienți de mulți extrem de talentați, extrem de determinați să facă meseria asta, ceea ce este un lucru extraordinar. 

Eu cred cumva că diferențele sunt numai de oportunitate, pentru că materialul este același. Cine vrea să învețe, să facă treaba, și nu mă refer acum numai la domeniul vocațional în care suntem noi, poată să facă. 

Și se comportă exact cum mă comportam și eu. Mai chiuleam de la ore, așa cum mai chiulesc studenții mei. Se mai întâmplă să ajung la curs și primesc mesaj de la studenți că întârzie. Sigur, ăsta este un lucru pe care eu n-aveam cum să mi-l permit, în primul rând pentru că n-aveam cum să scriu mesaje, în al doilea rând respectul vizavi de profesorii mei era incomensurabil. Nu zic că ei nu ne respectă, dar atitudinea este alta, poate nu sunt foarte conștienți că dacă nu înveți acum și nu iei foarte în serios treaba ai mai târziu probleme. Pentru că dacă vrei să faci meseria trebuie s-o iei de la capăt și să înveți, că altfel nu poți să faci nimic. 

– Ați menționat oportunitățile pe care le au studenții. Comparativ cu anul 1992, ce oportunități are un absolvent? L-ați sfătui să plece, așa cum ați făcut dumneavoastră?
– I-aș sfătui pe toți, nu neapărat să plece, ci să folosească toate oportunitățile existente, iar în ziua de azi sunt mai multe și mai lejer de accesat decât pe vremea aceea. Atunci nu puteai pleca decât dacă aveai o invitație din țara respectivă, trebuia să iei o viză, era o odisee. Acum poți să pleci unde vrei. Fiecare copil care crede în meseria asta și-și dorește s-o facă trebuie să încerce orice. 

Cine este Daniel Magdal

Absolvent al Liceului de Artă ,,Octav Băncilă” și al Academiei de Artă ,,George Enescu”, Daniel Magdal și-a început cariera ca solist al Operei Naționale Iași. A evoluat pe scene din Europa, Asia și America. Este profesor asociat la Universitatea Națională de Muzică din București. În trecut a fost director general adjunct și director artistic al Operei Naționale București.