„Arheologia deresponsabilizării”, un laitmotiv pentru achitarea anchetatorilor lui Gheorghe Ursu?

După 1989, foști nomenclaturiști, securiști noi și vechi, convertiți în politicieni postdecembriști, istorici, oameni de cultură, ofițeri de „intelligence” etc. au acreditat ideea că în România a existat o represiune sistematică împotriva românilor, însă aceasta a fost opera „alogenilor” și a avut loc în contextul unui regim de ocupație sovietică. Complementar acestei teze, au mai susținut că după 1964 nu a mai existat o represiune sistematică împotriva românilor, ci cel mult câteva fapte individuale ale unor angajați ai aparatului represiv. Le-au descris ca având un caracter accidental și le-au definit drept abuzuri ale unor „determinați” lucrători din Securitate, Miliție și alte structuri colaboraționiste, exonerând astfel nu doar Securitatea, Miliția, ci chiar statul comunist de orice responsabilitate^[1].

La 34 de ani de la căderea regimului comunist în decembrie 1989, Înalta Curte de Casație și Justiție a preluat, cu bună știință sau în necunoștință de cauză, această teză nomenclaturist-securistă, motivându-și hotărârea de achitare a ofițerilor învinuiți de asasinarea lui Gheorghe Ursu astfel:

„Spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român, reținute și în hotărârile anterior menționate, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune. […]

Așadar, Înalta Curte reține că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacțiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securității) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenței, în perioada în care se reține comiterea infracțiunii de către inculpați, a unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică aautorităților de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din acesta pe diverse motive (așa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948- 1965, împrejurări reținute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced).

Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situație premisă a infracțiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situație premisă de intenție sistematică de exterminare din partea autorităților face diferența dintre infracțiunile contra păcii și omenirii și infracțiunile individuale cu același element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.)”^[2].

Firește, ne putem întreba de unde știe ÎCCJ că toată opoziția și întreaga activitate de reprimare a opozanților, disidenților și contestatarilor regimului comunist a fost doar „un conflict limitat la câteva persoane determinate”?

Nu cumva ÎCCJ și-a bazat motivarea tocmai pe „arheologia deresponsabilizării” care, în ultimii 30 de ani, s-a impus drept cheia de interpretare a represiunii comuniste? Nu cumva tocmai lipsa accesului la documentele create de regimul comunist în anii 1972-1982 și trecerea lor sub consemn i-au îngăduit ÎCCJ să motiveze astfel achitarea foștilor ofițeri de securiști? Este de la sine înțeles că faptele și actele ofițerilor de Securitate sau Miliție din acea perioadă nu pot fi decât „secrete” – ceea ce cauzează, pe de o parte, imposibilitatea documentării acțiunilor represive, de natură sistematică și în formă continuată, comise de instituțiile polițienești ale statului comunist și de regimul comunist împotriva cetățenilor români. Pe de altă parte, este greu de înțeles de ce un stat democratic, pro-occidental, cel puțin la nivel declarativ, continuă să păstreze secrete secretele regimului comunist.

Până când nu vor fi ridicate consemnele de pe toate documentele produse nu doar până la 31 decembrie 1989, ci și în primii ani de după 1990, nu va liberalizat accesul la arhive^[3], orice tentativă de a face dreptate victimelor și de a-i pedepsi pe făptuitori va fi sorită eșecului. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro