Aurul pisicii, un foarte frumos roman despre omenescul, sacrificiile și suferințele pe care le aduce dragostea

Aurul pisicii, cel mai recent roman al Ioanei Pârvulescu, (Editura Humanitas, București, 2024) are un moto în care este vorba despre relația dintre dragoste și timp. Partea întâi și cea de-a doua parte ale cărții sunt puse și ele fiecare sub semnul  câte unui alt moto în care își face apariția sintagma aurul pisicii. Ambele sunt desprinse din Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister a lui Goethe. Probabil o preferință de lectură a autoarei, de vreme ce marele scriitor german este de mai multe ori citat în cursul cărții. Însă și un important indiciu al profundelor legături spirituale dintre cele două personaje principale. Monica Mihuț și Sebastian Ioan Severin. Care, desigur, nu întâmplător, au nu doar vârste sensibil egale (nu îi desparte decât o lună), ci și profesii apropiate. Monica fiind, de fapt, devine medic veterinar cu acte în regulă, Sebastian, este universitar specializat în Biologie.

Citatele din Goethe sunt concurate de un noian de versuri în limba engleză, versuri desprinse din cântece binecunoscute de muzică pop. Un gen preferat însă doar de Monica fiindcă pentru Sebastian, conform declarațiilor personajului însuși, muzica se oprește la data de 5 decembrie 1791. Ziua morții lui Mozart. Sunt în carte multe referințe la muzica clasică, în special la cea de operă. Pe care Monica o descoperă grație lui Sebastian. Pesemne tot datorită lui femeia își încheie studiile universitare abandonate cu mulți ani în urmă. Avem așadar măcar un pic de-a face cu mitul lui Pygmalion. Spun asta, deși Aurul pisicii nu este nici o carte feministă, nici una în principal despre forța modelatoare a bărbatului, ci despre forța modelatoare a iubirii. Sunt amintite în roman și câteva spectacole de teatru. Cred că două. Spre bucuria criticului de teatru care (încă mai) sunt, ambele bune. Respectivele citate  din texte pentru muzică (traduse în românește într-un My Mix plasat către finalul  volumului), spun multe despre felul  de a fi (neconformist) al Monicăi. Ca și despre chipul în care a înțeles să-și gestioneze ea dragostea pentru Sebastian. Pe care aparent, însă numai aparent, îl părăsește în timp de pandemie, la foarte puțin timp după ce amândoi împliniseră 49 de ani și 19 ani de conviețuire.

Abandonul este însă, cum spuneam, doar unul aparent fiindcă Monica Mihuț revine. O face, metamorfozată incomplet într-un copil de șapte ani care, în felul acesta (cel puțin insolit), își dovedește iubirea pentru Sebastian. Reușind chiar să recâștige dragostea acestuia. Desigur altfel. Monica devenind, poate, Sonia. Un alter-ego al acesteia. Un personaj despre care voi furniza amănunte mai la vale.  

Deocamdată, mi se pare însă util de spus că metamorfoza Monicăi Mihuț amintește mai curând de aceea a lui Alice din minunata carte a lui Lewis Carrol decât de aceea a lui Gregor Samsa. Și asta, deși  găsim în Aurul pisicii o seamă de afirmații interesante despre celebra scriere a lui Kafka. Și chiar ne confruntăm cu un anume nea Gurău, după părerea mea doar aparent un personaj de coloratură. Doar aparent o ființă ca în piesele lui Ion Băieșu.  În felul său un om gânganie.

Grație sus-menționatei metamorfoze, Aurul pisicii devine un roman fantastic, chiar dacă unul hibrid, rămânând însă, pe toată durata lui, unul determinat de dragoste. Împlinindu-se , chiar dacă cu inegalități destul de pronunțate,  parcă ceva mai evidente în partea a doua a cărții, dorința autoarei de a scrie un roman integral de dragoste. Despre asta cititorul găsește detalii suplimentare în cele Câteva precizări auctoriale. Din ultimele pagini ale cărții în care aflăm și care a fost istoricul genezei, al scrierii și rescrierii volumului  ca și consderații despre importanța temei, despre deja amintita relație dntre dragoste și timp, despre scrisul socotit ca un fel de rugăciune, despre relația oarecum modelatoare dintre ființele umane și pisici.

Dragostea, susține Ioana Pârvulescu, ne încurcă viețile și ne construiește destinul. Or, despre cum se întâmplă aceste lucruri dă seama lunga confesiune a Monicăi Mihuț. Confesiune adresată Soniei. Despre care relativ târziu aflăm că este, că a fost fiica Monicăi și a lui Sebastian. Căreia i-a fost dat să trăiască numai trei zile. Confesiunea este făcută cu lux de amănunte, dar și cu ceea ce în muzică se cheamă salto-uri. De la un moment dat încolo, pe măsura trecerii timpului,  parcă ritmul se accelerează. Povestea insistă asupra multor amănunte doar aparent minore, asupra umorilor lui Sebastian, asupra jocurilor de-a despărțirea și împăcarea. – Citeste întregul articol și comentează pe Contributors.ro