Barocul stalino-fascist

Ultimul lider al PCR, Nicolae Ceauşescu, nu a fost Dracula. Nu era nici pirat, nici vampir. El a fost un revoluționar, mai exact spus, un comunist român. În fața plutonului de execuție, a murit cântând „Internationala”. Ceauşescu a fost numele unei patologii politice de sorginte deopotrivă caricatural bizantină si leninist stalinistă. Am încercat să demonstrez acest lucru în cartea mea „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc”. Am spus-o de multe ori, reluând de fapt idei discutate cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca: in România, decomunizarea si defascizarea sunt interdependente. Comunismul românesc în ultima sa fază a fost de fapt un fascism roşu.

Miturile politice ale comunismului românesc sunt direct legate de exaltarea unui arhaism tribalist dar si de venerarea progresului istoric împlinit prin exacerbarea „luptei de clasă”.

„Națiunea socialistă omogenă” era conceptul care se dorea o formă de unificare constrangatoare a întregului spațiu uman din România comunizată. O istorie adevărată a comunismului nu poate ignora fenomenele de consimțământ, consens, colaborare si participare, ba chiar de complicitate. Nu confund însă instrumentele partidului si ale Securității cu aparatul politic si polițienesc (activiștii plătiti, ofiterii politiei secrete). Nu accept teza (de origine troțkistă) a stalinismului ca „degenerare” a unui proiect originar presupus altruist si chiar nobil. PCR, format în urma cu 103 de ani, a fost o formatiune liberticidă si eliticidă, axiofobă si intelofobă, ultra centralizată si ultra personalizată. Romantismul originar, extazul revoluționar s-a transformat în oportunismul cinic al activiştilor cu guşi enorme si cefe late.

Ceea ce-a rămas din faza ilegală s-a dovedit a fi o perdea de fum. Au existat cateva momente cand s-a conturat promisiunea destalinizării, dar au durat prea puțin si nu au rezultat în viziuni teoretice alternative. Au fost sugrumate în faşa. Nu a existat un Milovan Djilas ori un Imre Nagy. „Comunistul de omenie” era un mit menit să fortifice cultul lui Ceauşescu si nicidecum un model comportamental si valoric asemeni comunismului cu chip uman din timpul Primăverii de la Praga (ianuarie-august 1968). Calea românească spre socialism s-a dovedit a fi drumul spre barocul stalino-fascist, expresia sui generis a ceea Robert C. Tucker a numit bolşevismul de extremă dreaptă… –Comenteaza pe Contributors.ro