Blair in fata istoriei

Tony Blair se retrage. E o veste trista, pentru ca, cel putin pentru mine, e un exemplu de politician vizionar care face ce trebuie sa faca si reuseste sa mute societatea in directia pe care si-o propune. Tineam de citeva luni pe noptiera aceasta biografie a sa si tot aminam sa o citesc. Cind si-a anuntat retragerea, mi-am spus ca nu va fi moment mai bun.

Asa cum ne anunta autorii in introducere, aceasta este a patra biografie a premierului britanic. Si aceeasi introducere ne anunta cu mindrie ca este si singura pentru care Blair nu si-a dat acordul si la care a refuzat sa colaboreze, el sau anturajul apropiat.

Impresia mea a fost ca am citit cea mai vitriolanta biografie a unui personaj public din cite mi-a fost dat sa citesc. Cei doi autori, unul jurnalist la The Guardian, celalalt analist cu experienta de angajat al Partidului Laburist sint in mod evident oameni din vechea stinga britanica, pe care Blair a cam aruncat-o la gunoi.

Autorii expun viata subiectului lor cu patima, partinire si aplecare spre birfa. Desi serios documentata, cartulia de 370 de pagini scris marunt este un act jurnalistic ratat.

Dupa ce am consumat tot acest vitriol, admiratia mea pentru Blair nu a scazut. Cind ti se baga pe git cu atita patima o singura viziune asupra unui om, tinzi sa tii cu victima.

Cel putin tineretea lui Blair este cit de poate de interesanta. Amanuntele abunda, iar autorii nu pot fi acuzati de lipsa de talent. Ar fi multe amanunte interesante de spus, dar nu e locul intr-o recenzie.

Va spun doar ca tatal lui Tony Blair a inceput ca tinar comunist si spre virsta a doua a devenit membru la Partidul Conservator, reincepind sa voteze cu laburistii abia cind fiul sau a ajuns lider al partidului.

Pagini delicioase despre elevul Tony tuns la scoala sau despre studentul Blair care si-a ratat si cariera de cintaret si pe cea de impresar de trupa si a oscilat intre dormit prin parc si a fi chelner in Franta. Cu alte cuvinte, experiente banale de student la Oxford intr-o vreme de mari schimbari.

Inceputurile in partid nu sint foarte limpezi si autorii ne spun ca nevasta l-a tras spre politica, nevasta care, de altfel, este mai inteligenta si mai de treaba decit sotul sau. Adica, autorii o gasesc pe Cherie Blair ceva mai decenta pentru ca este mai de stinga decit Tony.

Asa ca intra si ea intr-o lunga lista de victime ale viitorului prim-ministru, oameni inteligenti care s-au straduit sa-l sprijine in cariera. Desi nu e limpede de ce s-au lasat cu totii sa cada victime, asa, de bunavoie.

Capitolele despre ascensiunea in partid sint interesante si descriu destul de bine mecanismele de functionare ale Partidului Laburist.

Desi poate pentru un cititor ne-britanic, multimea de nume de activisti politici si sindicalisti locali nu spune foarte multe. Dar nu pentru nebritanici a fost scrisa cartea, ci pentru votantii de acolo, care ar fi trebuit sa priceapa ce fel de om ii conduce.

Un om care s-a ridicat avind bune relatii cu sindicatele, pentru a le trage apoi presul de sub picioare. Bineinteles, o miscare aproape criminala din perspectiva celor doi autori, pentru care dependeta laburistilor de sindicate pare ca era un fapt lasat de Dumnezeu pe pamint si stricat de huliganul de Blair.

Dintr-o perspectiva ceva mai moderata, putem observa ca Blair a luat un partid invechit si care nu mai vazuse puterea de foarte multa vreme si l-a facut o masinarie perfecta de cucerit electoratul modern.

Pentru asta, si-a maturat din cale adversarii si a tras pe linie moarta toti dinozaurii pe care i-a etichetat ”Old Labour” – dinozauri care constituie principalele surse ale acestei biografii.

Atunci cind Mircea Geoana a devenit presedinte al PSD prin acel congres spectaculos din 2005 l-am indemnat in acest articol sa schimbe radical partidul daca vrea sa supravietuiasca in functie, cum a facut Blair cu laburistii.

Domnul Geoana m-a sunat atunci sa imi multumeasca pentru incurajari, dar nu pare sa fi inteles ideea.

E greu de recenzat o carte cu atit de multe informatii despre atit de multe subiecte diferite. Oricum, cam tot ce a facut Blair a fost gresit in viziunea autorilor. Mai nimic despre pacea din Irlanda de Nord, despre reforma sistemului de sanatate, despre devolutia din Scotia si Țara Galilor. In schimb, un capitol intreg despre esecul numit Millennium Dome.

Bineineteles, razboiul din Irak declanseaza de a dreptul furia autorilor, care il fac pe Blair principalul artizan al acestui razboi. El l-ar fi convins si pe Bush. Un compliment cu totul neintentionat la adresa staturii internationale a victimei acestei carti.

De altfel, editia a doua pe care am citit-o eu are un capitol in plus fata de prima: autorii se arata socati de cit de prost a fost primita cartea in Marea Britanie, chiar si criticii lui Blair considerind-o exagerata. Asa ca incearca un exercitiu de onestitate: sa spunem ceva de bine despre Tony. Nu le prea iese.

In afara de faptul ca este cel mai bun politician al generatiei sale si de faptul ca a fost sincer atunci cind s-a declarat convins ca razboiul din Irak era necesar, restul capitolului de ”reabilitare” este tot un lung pomelnic de pacate, care incepe cu faptul ca Blair este manipulativ si se termina cu reprosul ca este prea de dreapta.

”The Economist” de acum doua saptamini isi lua adio de la Blair spunind ca istoria il va judeca mai blind decit contemporanii sai. Oricum, e cert ca il va judeca mai blind decit cei doi autori.

Cititia cartea daca se intimpla sa va pice in mina. Daca nu, nu merita sa dati banii pe ea.