„Blestemul câștigătorului”, sau care e explicația „rațională” pentru care unele firme preferă evaziunea, iar altele nu

Pentru a înțelege de ce unele firme respectă regulile și altele nu, trebuie să privim comportamentul lor atât într-un „joc unic”, cât și într-un cadru în care interacțiunile se repetă în timp. Cooperarea fiscală nu apare automat: ea apare doar atunci când actorii economici ajung să creadă că este, pe termen lung, în interesul lor să joace corect.

Economia experimentală și „jocul bunului public”

Imaginați-vă un grup mic de firme, aflate într-o piață relativ comparabilă. Fiecare firmă pornește cu o sumă identică de bani – să spunem profituri brute de 5 lei. Fiecare firmă poate alege între două opțiuni

• fie păstrează toți banii (face evaziune, optimizare agresivă, nefiscalizare),

• fie contribuie parțial sau total la un fond comun (taxe, impozite, contribuții).

Banii adunați în acest „fond public” sunt apoi multiplicați de stat prin investiții în infrastructură, educație, sănătate, piețe funcționale – adică printr-un factor k mai mare decât 1. La final, beneficiile sunt redistribuite tuturor firmelor, indiferent dacă au contribuit sau nu.

Aici apare tensiunea centrală:

• pentru economie, fiecare firmă care plătește taxe crește bunăstarea totală,

• pentru firmă, însă, beneficiul individual este mai mic decât costul plătit.

Dacă patru firme contribuie fiecare cu 5 lei, economia crește suficient încât să ofere fiecăruia bunuri și servicii publice de 10 unități. Este rezultatul optim: toată lumea câștigă mai mult decât la început, scrie economistul laureat Nobel Richard Thaler în cartea „Blestemul câștigătorului”.

Dar, din perspectiva strict individuală, tentația este evidentă: dacă o firmă nu plătește nimic, dar celelalte plătesc, ea va beneficia de drumuri, forță de muncă educată și stabilitate instituțională fără să suporte costul. În acest scenariu, „firma liber-profitoare” ajunge să câștige mai mult decât cele corecte.

Astfel se naște ceea ce economiștii numesc o dilemă socială: strategia rațională pe termen scurt este să nu contribui,
dar rezultatul colectiv optim apare doar dacă majoritatea contribuie.

Ce spune teoria economică clasică? În varianta pesimistă, prezice că toată lumea va încerca să evite plata taxelor, iar bunul public va fi subfinanțat. Într-o variantă mai realistă, o parte dintre firme vor trișa, o parte vor plăti, iar rezultatul va fi un stat funcțional, dar sub-performant.

Experimentele arată exact acest lucru. Chiar și atunci când „jocul” se joacă o singură dată, fără pedepse sau recompense viitoare, 40–60% dintre participanți aleg să contribuie. Cu alte cuvinte, o parte semnificativă dintre agenții economici cooperează, chiar dacă știu că ar putea profita de sistem.

Există însă o excepție celebră. Atunci când participanții erau economiști – oameni care înțelegeau perfect logica jocului – nivelul de contribuție a scăzut la aproximativ 20%, scrie Thaler.

Nu pentru că nu ar fi înțeles beneficiul colectiv, ci pentru că înțelegeau prea bine stimulentele individuale.

Tradus în lumea reală: o economie nu funcționează pentru că toți actorii sunt corecți, ci pentru că suficient de mulți sunt dispuși să joace corect, chiar știind că alții nu o vor face.

Iar atunci când numărul celor care „merg gratis” devine prea mare, sistemul nu se prăbușește spectaculos — ci se degradează lent: taxe mai mari pentru cei corecți, servicii mai slabe pentru toți și o competiție din ce în ce mai nedreaptă.

Exact ceea ce vedem, zi de zi, în economiile unde conformarea fiscală a devenit o alegere, nu o regulă.