Când copilul spune „m-am plictisit”, nu interveniți imediat! Ce abilități exprem de utile se dezvoltă când „nu au ce face”

Vacanțele copiilor sunt din ce în ce mai încărcate: tabere, cursuri de limbi străine, ateliere de teatru, sporturi de performanță. Dar ce se întâmplă când copilul stă degeaba? Ba mai mult, când se plictisește? Dincolo de temerea părinților că se irosește timpul, psihologii spun că tocmai acele momente de „nu am ce face” dezvoltă gândirea creativă, toleranța la frustrare și autonomia.

„M-am plictisit”. Sunt cuvintele care sună, în urechile multor părinți, ca un semnal de alarmă. În secunda în care copilul le rostește, adulții simt nevoia să intervină: scot din mânecă un joc educativ, propun o ieșire, pornesc un desen animat sau caută rapid un atelier online.

Reacția e adesea disproporționată, ca și cum plictiseala ar fi o urgență sau un simptom de „nefericire parentală”. Dar dacă „m-am plictisit” nu e un capăt de lume, ci începutul unei descoperiri personale? Dacă, în loc să fugim de ea, plictiseala poate fi un instrument de creștere – unul dintre puținele care nu se învață la cursuri și nu se poate cumpăra?

Vacanțele de vară sunt terenul perfect pentru acest exercițiu de răbdare și autonomie. Dar pentru ca el să funcționeze, poate că e momentul ca părinții să nu mai planifice totul.

Plictiseala – dușmanul imaginar al vacanței

Într-o societate care valorizează eficiența și programul plin, plictiseala e privită ca un eșec parental. De la grădiniță până la liceu, copiii sunt învățați să umple fiecare oră cu „ceva util”. Iar vacanțele devin extensii ale acestui stil de viață: tabere cu program strict, activități extracurriculare pe bandă rulantă, ecrane mereu aprinse. Pentru mulți părinți, ideea că un copil stă pur și simplu și nu face nimic sună a pericol: „O să se plictisească și o să se urce pe pereți!”, „O să ceară telefonul!”, „O să devină leneș!”.

Însă psihologii și pedagogii moderni contrazic această teamă. Plictiseala – cu condiția să nu fie asociată cu lipsa de atenție sau neglijare – este o etapă firească în dezvoltarea cognitivă și emoțională. E spațiul în care copilul învață să-și regleze singur timpul, să-și exploreze interesele autentice, să-și tolereze disconfortul interior și, poate cel mai important, să devină creativ.

Adevărata întrebare nu este „cum îl țin ocupat?”, ci „ce poate descoperi copilul meu în absența unui plan?”

Plictiseala ca antrenament pentru creativitate

Studiile din psihologia copilului arată că momentele de inactivitate stimulează creativitatea. Atunci când copilul nu are o sarcină extern impusă – fie ea o temă, un joc ghidat sau un ecran – mintea lui începe să caute singură sens și plăcere. Un scaun poate deveni o navă spațială, iar o cutie de carton, un castel. Jocurile inventate, dialogurile imaginare, construirea de povești – toate acestea nu apar când mintea e ocupată cu altceva.

Un studiu publicat în Creativity Research Journal arată că expunerea controlată la plictiseală (cum ar fi o sarcină repetitivă, fără stimuli interesanți) crește performanțele în testele de gândire divergentă – exact tipul de gândire asociat cu creativitatea. Iar efectul e și mai pronunțat la copii, care au o capacitate naturală de a transforma realitatea în joc.

Pe termen lung, copiii care sunt lăsați să se plictisească periodic sunt mai capabili să genereze idei proprii, să găsească soluții la probleme și să-și construiască motivație intrinsecă. Cu alte cuvinte, învață să creeze în loc să consume.

Autonomia nu se predă, se exersează. Iar plictiseala este declașatorul

Un copil căruia i se oferă mereu o listă de activități prestabilite devine dependent de direcții externe. În schimb, atunci când e confruntat cu lipsa unui plan învață să-și formuleze propriile alegeri: „Ce-mi place să fac?”, „Cum îmi ocup timpul?”, „Cu cine vreau să mă joc?”. Aceste întrebări, oricât de simple par, stau la baza formării autonomiei personale.

Plictiseala oferă cadrul perfect pentru exersarea luării de decizii. Un copil care se ridică de la masă și spune „mă plictisesc” nu are nevoie imediat de o soluție adultă, ci de timp și libertate să caute una proprie. Poate decide să deseneze, să citească, să se joace cu un prieten sau, pur și simplu, să contemple lumea.

În educația modernă se vorbește tot mai des despre competențele secolului XXI: gândire critică, inițiativă, autoreglare. Toate acestea încep cu asumarea timpului personal. Și nu există context mai natural pentru acest exercițiu decât vacanța.

Părintele observator, nu organizator

Pentru ca plictiseala să devină un prilej de creștere, e nevoie de un mediu în care copilul se simte în siguranță emoțională. Asta înseamnă un părinte care nu se panichează la primele semne de nemulțumire sau letargie. În loc să intervină imediat cu o propunere („hai să ieșim la mall!”), adultul poate întreba: „Ce idee ai tu pentru momentul ăsta?” sau poate spune: „Poți încerca orice vrei, sunt aici dacă ai nevoie.”

Rolul părintelui devine acela de a crea un spațiu sigur și suficient de flexibil, în care copilul poate să-și gestioneze propriile impulsuri. Într-o astfel de atmosferă, copilul învață că nu e nevoie să se distreze tot timpul, că uneori e în regulă să nu ai chef de nimic, iar din acel „nimic” poate apărea ceva valoros.

Desigur, nu toți copiii reacționează la fel. Unii pot deveni anxioși sau agitați dacă rutina dispare complet. Dar și aici, soluția nu este în umplerea programului cu activități, ci în echilibru: alternanță între perioade ghidate și perioade libere, între conectare și retragere, între plan și improvizație.

Creativitatea, o competență de supraviețuire

Dacă în trecut părinții visau ca ai lor copii să fie „buni la toate”, în prezent accentul s-a mutat spre „să știe să se adapteze”. Iar adaptarea presupune mai mult decât cunoștințe – cere flexibilitate mentală, capacitatea de a găsi soluții, de a inventa, de a improviza.

Forumul Economic Mondial plasează creativitatea în topul celor mai căutate cinci competențe ale viitorului, alături de gândirea critică și rezolvarea de probleme complexe. Nu e vorba doar de pictat sau compus poezii – creativitatea e capacitatea de a vedea alternative acolo unde ceilalți văd impas.

În acest context, plictiseala nu mai e un eșec de parenting, ci o resursă. Atunci când nu au nimic „de făcut”, copiii încep să observe, să conecteze idei, să-și imagineze. Învață să transforme un obstacol în ceva care poate fi depășit. De fapt, învață una dintre puținele lecții pe care nicio aplicație nu le oferă și pe care niciun adult nu le poate preda direct: cum să creezi în loc să repeți.

Este, poate, cel mai valoros cadou pe care îl putem face copiilor noștri într-o lume care se schimbă cu o viteză amețitoare – spațiul interior de a gândi singuri.

Așadar, data viitoare când auzi „M-am plictisit”, nu te grăbi să umpli golul. Privește-l ca pe un spațiu fertil. Plictiseala este pauza de care are nevoie mintea pentru a deveni activă pe cont propriu. Poate că din acel gol se va naște un gând, un joc, o idee sau primul semn de independență reală.