Carta stalinismului national: Declaratia PMR din aprilie 1964
Motto: “Politica lui Ceausescu nu se poate explica fara Dej si fara Declaratia din 1964.” — Paul Niculescu-Mizil
Emanciparea elitei comuniste din Romania, grupata in jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de tutela hegemonica moscovita a coincis cu o categorica si orgolioasa respingere a hrusciovismului ca strategie politica anti-stalinista, cu toate ezitarile, inconsecventele si reculurile stiute. A fost de fapt Carta stalinismului national. Multi si-au inchipuit, cedand gandirii deziderative, ca va urma o Primavara de la Bucuresti. S-au inselat.
Comunistii romani au exploatat intensificarea conflictului dintre Moscova si Beijing, accentuarea tendintelor centrifuge din miscarea comunista globala, pentru a-si afirma propria linie autonomista. In clasica sa lucrare “The Soviet Bloc” (Harvard University Press, 1967), Zbigniew Brzezinski nota caracterul “remarcabil de vehement” al Declaratiei. Mai mult, celebrul politolog considera ca, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu ar fi putut dezvolta tendintele de emulare a titoismului, inclusiv pe linia unui comunism nealiniat “pentru care Imre Nagy platise un asemenea teribil pret”.
In realitate, dupa decesul micului Stalin de la Bucuresti care a fost Gheorghiu-Dej, in conducerea PMR, devenit PCR la Congresul al IX-lea din iulie 1965, se derula o lupta intre o directie liberalizanta (in plan politic, economic si cultural), simbolizata de premierul Ion Gheorghe Maurer, si linia dura a aparatului de partid, reprezentata de Nicolae Ceausescu si grupul locotenentilor sai (Virgil Trofin, Manea Manescu, Ilie Verdet, Petre Lupu, Vasile Patilinet, Ion Stanescu). Paul Niculescu-Mizil s-a situat la mijloc: apropiat de Ceausescu, era in egala masura influentat de tezele novatoare care se nasteau atunci in dezbaterile teoretice din partidele comuniste ale Europei Occidentale, in primul rand cel din Italia.
“Declaratia” trebuie asadar contextualizata, plasata in cadrul comprehensiv al istoriei comparate a comunismului: ce se petrecea in miscarea comunista la acel ceas istoric? Care erau fortele centrifuge? Unde se situau Dej si baronii sai in acele polemici? Continuind linia Plenarei din noiembrie-decembrie 1961, “Declaratia” a rescris istoria Blocului Sovietic si a devenit izvorul de legitimizare a grupului pretins national (v. argumentele insistente ale lui Paul Niculescu-Mizil in acest sens, de pilda in volumul “O istorie traita”, Editura Enciclopedica, 1997).
Faptul ca “Declaratia” a fost inspirata si scrisa de oameni direct implicati in cele mai intunecate momente ale stalinismului spune totul despre ce se urmarea. Este inimaginabil ca un Emil Bodnaras, Nicolae Ceausescu sau Leonte Rautu ar fi dorit o liberalizare interna. Toti trei erau stalinisti indarjiti. Mizil insusi, cum stim, fusese locotenentul fidel al lui Rautu in prigoana impotriva intelectualilor si ilegalistilor din anii 1958-1960. Evident, rolul lui Maurer (poate si Alexandru Barladeanu) este diferit si putem detecta debutul conflictului ulterior dintre reformatorii moderati si neo-stalinistii pseudo-nationalisti.
1 mai 1960, Nicolae Ceausescu si Gh. Gheorghiu-Dej,„Fototeca online a comunismului românesc”,Cota: 50/1960
Cateva elemente istorice pot lumina tabloul epocii si explica pozitiile adoptate de Dej si camarila sa, in randul careia Nicolae Ceausescu, obedient, fanatic, obtuz si agresiv, era de-acum un personaj cu maxima influenta. In primulr and, liderii de la Bucuresti au privit cu maxima suspiciune atacurile lui Nikita Hrusciov impotriva mitului lui Stalin. Pentru Dej, era vorba de propria sa biografie politica, de implicarea sa directa in marile crime ale stalinismului din Romania. De-aici si afinitatile cu Mao, pentru care hrusciovismul reprezenta victoria revizionismului in miscarea comunista. Plenara din noiembrie-decembrie 1961 a fost exact acel spectacol mistificator menit sa masluiasca istoria PCR si sa o prezinte in chip teleologic drept o lupta dintre o “grupare patriotica” si cea formata din “oamenii Moscovei”, culminand in triumful grupului Dej. In aceasta viziune, putin conta ca, de pilda Teorhari Georgescu si Miron Constantinescu se aflasera in tara in anii razboiului si ca facusera parte din grupul dominat de Gheorghiu-Dej.
In plan ideologic, esential pentru ceea ce istoricul Martin Malia defineste drept “partocratii ideocratice”, linia hrusciovista, mai ales dupa Congresul al XXII-lea din octombrie 1961, aparea drept un pericol mortal pentru stalinistii de la Bucuresti. Publicarea, cu aprobarea directa a lui Hrusciov, a nuvelei “O zi din viata lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenitin, a fost un soc pentru Rautu si acolitii sai. Deranjau romanele si memoriile anti-staliniste scrise de autori precum Konstantin Simonov, Ilya Ehrenburg si Konstantin Paustovski.
Pe acest fond, are loc mobilizarea “frontului istoric”, o tema cercetata cu profunzime de catre Bogdan C. Iacob. La fel, conducerea PMR incepe sa flirteze tot mai ostentiav cu personalitati intelectuale de exceptie, in primul rand G. Calinescu si Tudor Arghezi. Istoricul Cristian Vasile s-a ocupat in chip sistematic de politicile culturale ale regimului Dej. Publicarea manuscriselor “Marx despre romani” avea exact scopul de a servi o lectie sovieticilor cu prorpiile lor arme ideologice. U rol-cheie l-a jucat in acea actiune academicianul Andrei Otetea, devenit unul din pilonii noii istoriografii “de-rollerizate”, in curs de convertire la traditia interbelica. Incepand cu anul 1963, se produce o incontestabila relaxare intelectuala.
Aparitia saptamanalului “Lumea”, dupa ce ani de zile informatiil despre viata internationala fusesera oferite exclusiv prin traducerea revistei sovietice “Timpuri noi” (Novoe vremia), indica o modesta, dar rerala, deschidere. Director a fost numit George Ivascu, intelectual ilegalist, detinut politic in anii 50, renumit pentru abilitatile sale tactice. El conducea, in acelasi timp, revista “Contemporanul” unde, spre stupoarea multora, incepea reabilitarea marilor figuri ale culturii romanesti, negate si denigrate in anii anterior, in primul rand Titu Maiorescu.
In plan economic, conflictul s-a tradus in sfidarea Bucurestiului la adresa integrationismului propus de Hrusciov si de liderii din RDG, Polonia si Cehoslovacia. Miza era importanta pentru intreaga strategie economica a PMR, in primul rand legata de continuarea industrializarii si de deschiderea tehnologica spre Vest. In aceasta privinta, publicarea articolului economistului Costin Murgescu de respingere a “Planului Valev” a fost un moment crucuil in metamorfozarea unui partid-paria (termenul ii apartine profesorului Ken Jowitt) intr-o formatiune capabila sa reprezinte reale interese nationale.
In plan politic, PMR se fereste de contaminarea cu virusul revizionist. Prelucrarile “Declaratiei” pun accentul pe vizionarismul intelept al echipei Dej, pe dimensiunea nationala, pe necesitatea unirii tuturor fortelor patriotice in jurul “conducerii marxist-leniniste in frunte cu…”. Mitul unanimist este de-acum ingredientul central al dramaturgiei politice oficiale. Cerberii propagandei raman in functiei si vegheaza sa nu se produca niciun fel de alunecare eretica. In august 1964, al doua decenii de la 23 august, inchizitorul de partid Ion (Janos) Vincze scria furibund despre “tradatorul Patrascanu”, un semn greu de neglijat ca marotele dejiste au ramas neafectate de “Declaratie”..
“Declaratia” a fost, asadar, un document esential in supravietuirea unui grup politic nemijlocit responsabil pentru practicile criminale ale stalinsimului din Romania. A ingaduit rostirea unor jumatati de adevar si a perpetuat numeroase minciuni. Intre acestea, teza ca in Romania nu era nevoia de reabilitarea nimanui, ca gratie lui Gheorghiu-Dej, stalinismul romanesc ar fi fost unul, in fond, moderat si chiar benign.
Unul din beneficiarii directi ai “Declaratiei” a fost Nicolae Ceausescu, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PMR si sef al Directiei Organizatorice, deci responsabil cu cadrele. Nu sunt de acord cu asertiunile lui Gh. Apostol care sustinea ca in acea perioada (deci in 1964), Dej se pregatea sa-l numeasca pe Ceauesecu secretar insarcinat cu agricultura. In august 1964, Ceausescu a condus delegatia PMR la funeraliile liderului comunist italian Palmiro Togliatti. Tot el a condus delegatia PMR la congresul Uniunii Comunistilor din Iugoslavia. Era direct implicat in contactele cu PCUS si PC Chinez. Conducea cadrele, raspundea de dosare. In aceasta privina, Paul Niculescu-Mizil avea dreptate: fara a mentiona “Declaratia”, Ceausescu a continuat, dupa venirea la putere, linia codificata in acel document. In acest sens, a existat o continuitate imposibil de ignorat ori de negat intre Gheorghiu-Dej si succesorul sau.
INTERVIURILE HotNews.ro