Ce am câștigat și ce am pierdut, prin simularea timp de 18 ani, a „asigurării calității educației” (ACE) în învățământul nostru preuniversitar și superior?

1.Ce este „asigurarea calității” pe plan mondial?

„Asigurarea calității” – inițiată principial și practic, pe plan mondial (ca strict secret militar !!), prin anii 40, în mod independent, de toți beligeranții ultimului război mondial – a fost introdusă, după ample dezvoltări, negocieri și consensualizări, prin anii 80, ca standard internațional aplicat de/ în mediul de afaceri pentru a genera încrederea clienților/ beneficiarilor lor în capacitatea furnizorilor de-a livra în viitor doar produse/ servicii care vor satisface integral cerințele (nevoile și așteptările) acestora.

Începând din 1987, timp de aproape 4 decenii, Organizația Internațională de Standardizare, ISO, a publicat 5 ediții ale familiei de standarde internaționale ISO 9000 (referențialele mondiale absolute în domeniul Managementului calității) și chiar o ediție a standardului ISO 21.001 (privind Managementul calității în organizațiile furnizoare de educație), toate fiind traduse și oferite în România de Asociația Română pentru Standardizare, ASRO.

Conform acestora, Asigurarea calității este a treia etapă (în ordine cronologică) a Managementului calității (după etapele Planificarea calității și Controlul calității – incluzând Inspecția și acțiunile corective), fiind urmată de etapa Îmbunătățirea calității, toate aceste patru etape generând cu succes, prin parcurgerea lor iterativă, în ordinea menționată, mult dorita calitate (a proceselor, produselor, serviciilor), inclusiv prin acțiuni corective, corecții și acțiuni preventive adecvate, în cadrul unui Sistem de management al calității (SMC) eficace.

De remarcat că, doar prin evaluări (proprii Inspecției) ale unor dotări, capacități, activități, persoane (nu ale unor procese/ produse/ servicii) și fără un Sistem de management al calității implementat în fiecare organizație implicată – așa cum s-a decis în România încă din anul 2005,nu se poate obține calitateași nici nu poate fi vorba de asigurarea calității. Iar dacă, în plus, evaluările se fac (preponderent sau mai ales exclusiv) pe baza unor documente emise de evaluați, este evident că rezultatele acestora au credibilitate și eficacitate cvasi-nule, cu toate costurile enorme implicate de realizarea și comunicarea documentelor.

2.Geneza originalului „model al asigurării calității educației” în România

La reuniunile miniștrilor Educației din statele membre ale EU16 (anterioare anului 2005, inclusiv cea din Berlin în 2003) – aceștia s-au referit la necesitatea adoptării și implementării – doar în universități – a unor modele de bază ale asigurării și managementului calității bine cunoscute și implementate pe plan mondial în cadrul mediului de afaceri (modelele PDCA, ISO 9001, EFQM, etc. – toate reprezentând, evident, doar pentru cunoscători, „cercuri/ cicluri virtuoase” generatoare de progres general în ceea ce privește calitatea organizațiilor/ proceselor/ produselor/ serviciilor, etc. implicate).

Dar această recomandare a fost respinsă ab initio de autorii trist celebrei OUG 75-2005, sub pretextele unei pretinse specificități a educației și a unei pretinse necesități a unei abordări originale românești. Astfel, sub denumirea „OUG 75-2005 privind asigurarea calității educației” a rezultat osurprinzătoare colecție de contra-productive erori conceptuale, confuzii, prejudecăți, mituri și lacune care au introdus în România, un amplu și nociv „cerc/ ciclu vicios” – generator de regres general (dar și de beneficii, doar pentru cei implicați!), printr-o amplă. costisitoare dar inutilă birocrație,fără să se obțină calitatea mult dorită a educației – după cum demonstrează numeroasele contra-performanțe ale educației realizate în 18 ani de aplicare a OUG 75-2005…

In plus, în ciuda recomandărilor miniștrilor Educației din statele membre ale EU16, autorii OUG 75-2005 (bine cunoscuți celor în drept dar nu și opiniei noastre publice!) au ținut să implice și învățământul preuniversitar din România în așa zisa lor abordare originală, dar pseudo-științifică, a „asigurării a calității educației”conform „modelului de guvernare bazat pe Leviathan”,deși în statele membre UE, asigurarea calității educației nu a fost și nu este recomandată/ aplicată și în învațământul preuniversitar !!!

De precizat că, în contradicție cu susținerile unor foști sau actuali promotori români, în Comunitatea Europeană, asigurarea calității educației nu este o cerință obligatorie, prealabilă admiterii României în UE, întrucât nu a făcut și nu face parte din Acquis-ul comunitar.

3.Contra-performanțele educației din România

Conform mass-mediei, social-mediei și declarațiilor publice ale dlui Sorin Cimpeanu, ex-ministrul demisionar al Educației („Calitatea educației a ajuns la un minim”) dar și ale câtorva profesori, personalități publice și parteneri ai Ministerului Educației, au fost identificate, doar pe parcursul ultimelor 2 decenii, multe zeci de contra-performanțe (deci non-calitate) atât în învățământul superior cât și, mai ales, în cel preuniversitar, datele statistice aferente fiind furnizate/ confirmate de diferite organisme europene sau internaționale.

3.1. Câteva citate relevante

3.1.1. Citat: „Pentru a nu ne pierde în stridențe sau, dimpotrivă, în acțiunile adesea discrete și manipulatoare ale celor care doresc păstrarea status quo-ului, cu monopol pe formarea profesorilor, control și politizare, ajută să ne uităm puțin la cifrele furnizate de organisme prestigioase (Banca Mondială, Comisia Europeană, OECD, etc.) și să ne punem apoi întrebările potrivite.

Povestea datelor zice așa:

• Jumătate dintre copiii României sunt în risc de sărăcie și excluziune socială;
• 1 din 5 copii din România rurală abandonează școala înainte de a împlini 15 ani. România are cea mai mare rată de părăsire timpurie a școlii din UE: 15,3%; Rata abandonului este dublă în mediul rural;
• Decalajul în învățare între un copil de 15 ani care a studiat în rural față de unul care a studiat în urban este de 3 ani;
• Riscul de performanță școlară scăzută este de 6 ori mai mare pentru un copil din medii dezvantajate față de altul care are acces la resurse;
• Doar 2% din populația romă are studii universitare; mai mult de 80% are cel mult 8 clase;
• Rezultatele obținute de elevii români la testările internaționale arată abilități foarte scăzute de literație, numerație, gândire științifică (PISA 2018, underachievement in reading: 40,4%; math: 46,6%; science: 41,4%).
• Dacă mai adăugăm 27 de miniștri ai educației în 20 de ani și cel mai mic cost standard/elev începem să ne facem o idee nu doar despre cum e să fii elev în România rurală, ci și despre cum va arăta viitorul pe care noi, prin alegerile noastre, îl construim acum, împreună. De exemplu, costul standard/elev în România este 1.359 SPC versus 12.322 SPC în Luxemburg, SPC fiind standardele puterii de cumpărare, o monedă artificială comună care uniformizează puterea de cumpărare a diferitelor monede naționale. Cu alte cuvinte, SPC „cumpără” același volum dat de bunuri și servicii în toate țările.”

(Editorial. Dincolo de „fă rai din ce ai”. Calitatea unui sistem educațional nu poate fi mai bună decât calitatea profesorilor săi (scoala9.ro)

3.1.2.Citat : “Şi proiectele de legi prezentate de Ligia Deca au aceleaşi defecte cu care ne-a obişnuit legislaţia în învăţământ: prevederi care nu conduc la efecte verificabile, totul se bazează pe conştiinţă şi bunele intenţii ale salariaţilor. Iar dacă acestea lipsesc în mare măsură, vom avea ce avem şi acum:

– ultimii din Europa la testele PISA şi la coada clasamentelor privind universităţile

– 50% promovare la examenele naţionale

– sute de şcoli cu wc-ul în curtea şcolii

– analfabeti funcţional în proporţie de 42%

– abandon şcolar foarte mare

– elevii foarte buni pleacă în străinătate şi, de multe ori, nu se mai întorc în ţară

– salarizarea nelegată de performanţă în munca didactică

Asigurarea calităţii în proiectele Ligiei Deca pare o glumă. O listă lungă de comitete şi comisii, fără mecanisme de urmărire a cheltuirii eficiente a banilor alocaţi. Exact ca până în prezent. Dacă se adoptă pachetul de legi, fără schimbări de substanţă, nimic nu se va schimba în bine în învăţământul românesc. Principala lipsă a proiectelor de legi (promovate de Deca) constă în faptul că nu ştim niciodată care este nivelul de calitate într-o unitate şcolară. Cu ce criterii şi standarde o măsurăm? Legea ne promite în viitor aceste criterii şi standarde, care vor însemna birocrație şi imposibilitatea de a le măsura cinstit. Singura cale de a şti nivelul calităţii în şcoală este măsurarea obiectivă, cu aplicaţii informatice, a progresului şcolar al elevilor. Nicio prevedere din noile legi, nici comitetele şi comisiile nou create nu dau garanţia că se va schimba ceva. Peste 10 ani vom constata că suntem în acelaşi stadiu cu calitatea în educaţie.

Principala problemă este măsurarea obiectivă a rezultatelor, şi nu de către cei interesaţi să „iasă” bine. În prezent avem aplicaţiile informatice, care ne pot da măsura progresului şcolar al elevilor, în mod obiectiv, fără intervenţia personalului şcolii, cum am scris în alte articole. Dacă proiectele trec de parlament în forma actuală, vom perpetua ipocrizia, mistificarea şi minciuna în evaluarea calităţii în educaţie.”

(EXTRAS DIN “Asigurarea calitatii in proiectele Ligiei Deca – Ipocrizia, mistificarea si minciuna se vor perpetua” – Asigurarea calităţii în proiectele promovate de Ligia Deca. Ipocrizia, mistificarea şi minciuna vor fi perpetuate | adevarul.ro)

3.1.3. Intr-o recentă intervenție publicată de EDUPEDU sub titlul „Ne mai jucăm mult de-a autonomia universitară?”, fostul ministru al educației, Daniel Funeriu, a explicat astfel, în mod clar, sintetic și relevant, cauzele și consecințele simulării asigurării calității educației în mediul academic:

Citat:

„Reflexul universităților este să ceară „autonomie universitară” – garantată de Constituție – pe când statul, ca principal finanțator, dorește, istoric, să le reglementeze cât mai în detaliu funcționarea. În esență statul, reglementând, spune universităților: „pe banii mei faceți ce vreau eu, nu ce vreți voi” dar, fiind slab, în realitate statul nu reușește acest lucru. Tristul rezultat este un joc de-a șoarecele și pisica: statul se preface că finanțează, universitățile se prefac că livrează calitate. În final, punându-și numele pe diplome, statul-reglementator recunoaște lipsa de încredere în universități, pe care o maschează prin proceduri birocratice justificatoare savant numite „acreditări” și „controlul calității”, în realitate niște hârtii menite a ascunde pe alții de răspunderea guvernamentală pentru ceea ce nu funcționează. Da, există oaze de performanță în unele universități, dar asta este excepția, nu regula.”(…)

„În concluzie: termenul constituțional generos de „autonomie universitară” în loc să fie aplicat cu bună-credință este pervertit în funcție de interesele fiecăruia:

• universitățile de stat spun obsesiv că „autonomie universitară” înseamnă „fac ce vreau eu pe banii statului”.
• universitățile private spun că „autonomie universitară” înseamnă „dau diplome, care poartă ștampila statului român, fără număr și în condiții de calitate dubioase”, iar
• statul, incapabil, se preface că finanțează și că reglementează.

Dacă, în loc să avem oameni care pălăvrăgesc despre „autonomie universitară” în funcție de interese cu geometrie variabilă, am avea oameni cu lecturi fundamentale în domeniu, discuția despre autonomie universitară ar fi despre alegerea rolului statului între a fi un stat-reglementator sau un stat-evaluator.”

Toate aceste contraperformanțe – la care se adaugă mai puțin cunoscutul abandon universitar și deciziile tot mai multor elevi și studenți de a-și continua studiile în școli și universități străine, mult mai atractive (inclusiv prin ofertele de burse parțiale sau integrale) – s-au obținut și pentru că ARACIS și ARACIP (agențiile de/ pentru asigurarea calității educației, aparent independente, înființate de OUG 75-2005), în loc să se ocupe de reala asigurare a calității (proactivă), să dezvolte și să promoveze modele de excelență pentru școli și universități, etc.,. se ocupă de 18 ani, de fapt, doar de „evaluările externe” – considerate abuziv și incorect, chiar de ENQA, European Network for Quality Assurance, emitenta referențialului european ESG, European Standards and Guidelines,ca reprezentând „asigurare externă a calității”.

Iar„asigurarea internă a calității” (la nivelul fiecărei școli și universități) – impusă de același referențial european ESG! – nu a putut fi realizată,în toți acești 18 ani, din diferite motive, nici măcar ca evaluare(așa cum au demonstrat și analizat câțiva cercetători români, sub formularea „eșecul internalizării asigurării calității educației în România”), Este evidentcăproducția lor de documente/ hârtii(atestând, chipurile, evaluarea calității și realizarea pretențiilor din „standardele”/ cerințele ARACIS/ ARACIP), deși tot mai importantă și divesificată, nu poate însemna vreo acțiune în scopul construirii/ îmbunătățirii calității proceselor, produselor și serviciilor educaționale din școli și universități.

Conform denumirii înșelătoare a ARACIS și ARACIP, mass-media și personalul din sistemul educațional, fără competențe speciale în domeniul Managementul calității, au acceptat clișeul „ARACIS/ ARACIP = agenția care asigură calitatea educației” și chiar definiția tautologică, simplistă, dar anecdotică a primilor promotori ai acestor agenții (definiție luată în serios, din păcate, de numeroși ignoranți) – „Asigurarea calității înseamnă să faci CA CAlitatea să fie sigură!”) au continuat și continuă să simuleze nestingherite asa-zisa lor „asigurare a calității educației” (total contraproductivă, generând practic costuri inutile, inerente conflicte de interese și incompatibilități, multiple situații conflictuale și chiar procese judiciare demonstrând inexistența încrederii pe care ar fi trebuit s-o genereze și la noi mult clamata asigurare a calității educației).

In plus, este evident că dacă școlile și universitățile nu fac absolut nimic pentru a obține calitatea educației(ca satisfacție a beneficiarilor ei direcți și indirecți) prin îmbunătățirea calității proceselor/ produselor/ serviciilor educaționale proprii, rezultatul va fi doar non-calitatea educației.

Toate acestea s-au produs întrucât autorii OUG 75-2005 au stabilit – din proprie inițativă – ca obiectiv al acestei așa-zise „asigurări a calității educației”, obiectivul ilegitim al obținerii finanțării publice, după acreditarea lor de către ARACIS și ARACIP, doar pe baza dovedirii prin documente/ hârtii a faptului că școlile și universitățile ar fi satisfăcut niște „standarde”/ cerințe – inițial declarate ca fiind exclusiv ale Statului (conform „modelului de guvernare al lui Leviathan”). Ulterior, în definițiile și declarațiile oficiale, acestora li s-au adăugat „așteptările” unor beneficiari ai educației („așteptările” fiind, prin definiție, exclusiv verbaledar care sunt, practic, neevaluate din punct de vedere al legitimității lor fiind și neconsensualizate pe ansamblu – înainte de-a deveni cerințe – al căror mod de stabilire nu a fost anunțat public !).

Avem deci de-a face cu un incredibil și contra-productiv simulacru al asigurării calității educației în România. Acest simulacru a fost instituit prin OUG 75-2005 (privind asigurarea calității educației) și durează de 18 ani, generând – în loc de mult dorita calitate a educațieiîn învățământul superior și cel universitar – numeroase, importante și total inutile consumuri (deci pierderi) de resurse celor peste 6300 de unități școlare și cca 90 universități implicate -toate fiind obligate să suporte costisitoarea dar inutila birocrație instituită de ARACIS și ARACIP, conform OUG 75-2005 (aprobată de Legea 87-2006 semnată de fostul președinte Băsescu – ignorant și el în materie de Managementul calității – incluzând Asigurarea calității bine cunoscută experților români în domeniu încă din anii 80!).

Pentru aceștia și alți cunoscători, OUG 75-2005 este doar o incredibilă colecție de grave erori conceptuale, confuzii, prejudecăți, mituri și lacune care, uzurpând conceptul „asigurarea calității”, fără să-l înțeleagă și să-l aprofundeze, l-a transformat în slogan publicitar care a generat – în aproape 2 decenii – doar ineficacitate, ineficiență, risipă de resurse, impostură și lipsă de credibilitate.

„Cifrele de afaceri” (uzuale până în 2023) și multianuale ale ARACIS (90 universități x cca 7000 euro = 630.000 euro) și ARACIP (6300 unități preuniversitare x 500 euro = 3.150.000euro)sunt edificatoare din acest punct de vedere….Tarifele de acreditare – suportate de școli și universități din diferite surse, inclusiv proprii – acoperă cu siguranță costurile de funcționare ale acestor agenții inutile care, contrar unor opinii, în realitate doar evaluează îndeplinirea unor „standarde”/ cerințe unilaterale (deci discutabile) dar nu generează calitatea educației – această CALITATE fiind, dacă există, rezultatul activității comune a personalului și educabililor furnizorilor de educație… ARACIS a anunțat recent majorarea, începând din anul 2023, de 2,6 ori a costurilor serviciilor prestate de ea universităților.

De fapt, în aproape două decenii de utilizare aiurea, sintagma “asigurarea calității educației” a devenit la noi, din păcate, o altă lozincă publicitară, un nou instrument de marketing politic, total ineficient în ceea ce privește calitatea educației dar util pentru a manipula milioanele de cetățeni implicați în sistemul educațional și opinia publică.

Această manipulare vizează convingerea opiniei publicecăfinanțarea publică a școlilor și universitățlor noastre din învățământul public s-ar decide pe baza meritelor instituțiilor evaluate, confirmate prin autorizarea și acreditarea realizate de ARACIP și ARACIS, pe baza unor „standarde”/ cerințe (impuse astfel legal deși sunt formulate doar din punctul de vedere al Ministerului Educației, conform justificării introduse prin „modelul de guvernare bazat pe Leviathan!) a căror satisfacere ar fi confirmată prin (tot mai numeroase) documente emise și reemise periodic de școli și universități.

De fapt este vorba de finanțarea educației publice, problema cea mai importantă, rămasă nerezolvată de decenii, fiind cea a nealocării la nivelul de 6% din PIB (conform deciziilor Legislativului), după cum demonstrează și obiectul frecventelor critici ale noilor proiecte de legi, cele mai numeroase și vehemente fiind cele ce se referă la finanțare! Citeste continuarea si comenteaza pe Contributors.ro