Ce am învățat de la fetele din Iran pe care le-am găzduit la mine acasă. Plus mărturia unui iranian: „Acolo nu ai voie să exiști dacă nu ești cum decide statul că trebuie să fii. Altfel, ești arestat sau chiar ucis”
De câțiva ani, știrile despre Iran au o însemnătate aparte pentru mine. După orice reportaj despre revolte reprimate și oameni bătuți sau uciși mă întreb dacă „fetele mele” – Sara, Neda, Leila, pe care le-am găzduit o săptămână la mine acasă – sunt bine. Zilele acestea, când mii de oameni care care au protestat împotriva regimului islamic au fost uciși, iar telefonia și internetul au fost tăiate (pentru ca imaginile cu atrocitățile să nu fie distribuite în exteriorul țării și pentru ca protestatarii să nu se poată organiza), am mers mai departe cu gândurile și mi-am pus o întrebare care m-a înfiorat: „oare cele trei fete sunt în viață?”. Am încercat să le contactez, dar niciuna nu mai are acces la internet sau la telefonie. Din fericire, am reușit să îl găsesc pe Kourosh (23 de ani), unul dintre prietenii lor, care studiază acum în Europa.
În urmă cu câțiva ani, familia mea a făcut parte dintr-un proiect de schimb de experiență cu copii din mai multe țări, printre care și Iran. Adolescenții veniți aici au participat la tot felul de activități, au învățat dansuri tradiționale, au gătit rețete românești, iar la final au participat la un festival multicultural. Sara și Neda erau pe-atunci două adolescente de 15 și 16 ani, care au venit la București împreună cu profesoara lor Leila și cu alți copii iranieni. Pe cele două fete le-am găzduit timp de o săptămână la mine acasă. Între noi s-a creat o legătură destul de puternică și am prins tare drag de ele.
Mi-au plăcut din prima clipă când le-am văzut la aeroportul Otopeni. Erau numai zâmbet, frumoase și fâșnețe, gata să descopere o lume nouă. Atât eu, cât și copiii mei eram curioși să cunoaștem mai multe despre o cultură despre care am învățat doar din lecțiile de istorie. Fetele ne-au povestit atunci nu doar cât de frumoasă este țara lor natală și cât de minunați sunt oamenii, dar și despre greutățile prin care trec.
Adolescență umbrită de un regim dur
Deși erau doar niște copile pline de viață, cele două fete duceau cu ele povara unei vieți grele, deși amândouă proveneau din familii odată înstărite. Sancțiunile economice internaționale introduse după instaurarea Republicii Islamice și înăsprite ulterior prăbușiseră moneda națională, iar viața multor familii s-a schimbat radical. Afacerile mici au fost primele care au cedat, iar clasa de mijloc a fost practic ștearsă. Tatăl uneia dintre fete fusese nevoit să închidă restaurantul familiei și să caute soluții alternative de supraviețuire.
Dar nu situația economică era cea care le făcea să se gândească cu tristețe la țara lor, ci modul în care conducătorii lor se raportau la libertatea persoanei. Fetele resimțeau cel mai mult acest lucru pentru că lor li se dicta cum să se îmbrace, unde au voie să meargă (de exemplu, nu aveau voie pe stadion), cum să se poarte în public. Grijile lor erau împărtășite de toți cei din grupul venit din Iran. Profesoara lor încerca din răsputeri să deschidă lumea copiilor implicându-i în diverse proiecte culturale.
Când au ajuns în aeroportul Otopeni, fetele purtau văl și haine lungi care le acopereau integral mâinile și picioarele, deși afară era foarte cald. De îndată ce am făcut fotografia oficială de grup, vălul a dispărut.
Citește continuarea articolului AICI.
