Ce au făcut alții când s-au aflat într-o situație economică la fel de dificilă. Lecția irlandeză pentru ziua asumării de către Guvernul Bolojan a pachetului de măsuri de austeritate

În urmă cu aproape 40 de ani, Irlanda trecea printr-o situație economică asemănătoare României, după aderarea la Piața Comună: creștere economică încetinită, deficite financiare mari, datorie publică în creșter și derapaje inflaționiste. Atunci un guvern minoritar a fost nevoit să treacă la măsuri de austeritate. Ce a făcut însă opoziția, explică istoricul Bogdan Murgescu, într-un text publicat astăzi de Hotnews.

România a intrat pe calea unor ajustări financiare necesare, dar evident dureroase pentru mulți dintre noi. Un prim pachet de măsuri pleacă astăzi la Parlament pentru a fi legiferate prin metoda asumării răspunderii de către Guvern. Dacă nu se depune o moțiune de cenzură, sau dacă moțiunea de cenzură ce va fi depusă nu va aduna numărul necesar de voturi pentru a demite guvernul, atunci aceste măsuri vor deveni lege.

În cele ce urmează aș dori să aduc în atenție o situație similară din Irlanda anului 1987[1]. Irlanda aderase la Piața Comună (cum se numea la acea dată Uniunea Europeană de azi) în 1973, dar în pofida intensificării legăturilor economice cu celelalte țări membre, creșterea economică încetinise, șomajul era foarte ridicat, deficitele financiare crescuseră, alimentând mai mult salariile din sectorul public și consumul decât investițiile, iar datoria publică a sporit și ea; derapajele inflaţioniste, ca şi incapacitatea Irlandei de a profita de reducerea preţului petrolului din 1985 au condus la masive retrageri de capitaluri în 1985-1986, fapt deosebit de grav cu cât capitalurile internaționale erau cruciale pentru funcționarea economiei irlandeze.

Alegerile din 17 februarie 1987 nu au condus la majoritatea absolută a vreunui partid, astfel încât partidul Fianna Fáil, care obţinuse 81 din cele 166 de mandate ale Parlamentului, a format un guvern minoritar în frunte cu Charles Haughey. Fianna Fáil câştigase majoritatea relativă în alegeri criticând restricţiile bugetare ale guvernului anterior şi făcând numeroase promisiuni electorale; cu toate acestea, după alegeri noul guvern a trebuit să treacă la măsuri de austeritate, contramandând creşterile salariale promise şi închizând spitale în pofida promisiunilor sale anterioare de a extinde serviciile publice.

În această conjunctură, Alan Dukes, noul lider al principalului partid de opoziţie, Fine Gael, şi ministru de finanţe în guvernul anterior, a decis să nu profite politic de dificultăţile guvernului şi chiar să-l sprijine în adoptarea măsurilor financiare necesare pentru redresarea ţării. Această strategie politică neobişnuită a fost sintetizată într-un discurs ţinut la 2 septembrie 1987 în faţa Camerei de Comerţ de la Tallaght:

„Atunci când guvernul se mişcă în direcţia corectă, eu nu mă voi opune efortului principal al politicii sale. Dacă merge în direcţia corectă, eu nu cred că trebuie deviat de la cursul său, sau răsturnat pe probleme macro-economice. Orice altă politică a opoziţiei ar fi o simplă exploatare cinică a oportunităţilor politice pe termen scurt de a obţine un avantaj politic, care la rândul său ar fi la fel de efemer ca durată. Eu nu voi juca un asemenea joc”^[2].

Baza unei redresări economice rapide

Aplicată consecvent, strategia de la Tallaght a îngăduit guvernului minoritar al lui Charles Haughey să adopte măsuri impopulare şi să reducă drastic cheltuielile publice. Multe investiţii publice, mai ales în sectorul social, au fost anulate sau amânate; au fost stopate temporar noile angajări în serviciile publice şi pentru reducerea personalului s-a aplicat un program de pensionări anticipate; au fost eliminate multe dintre facilităţile fiscale existente şi a fost acordată o amnistie fiscală pentru contribuabilii şi firmele care-şi reluau plăţile.

Aceste măsuri au stat la baza unei redresări macroeconomice rapide și apoi a intrării Irlandei într-o fază de creștere economică accelerată, care i-a permis să depășească la produsul intern brut pe cap de locuitor atât Marea Britanie cât și media Uniunii Europene, atingând astfel statutul de țară economică dezvoltată. Pe de altă parte, strategia de la Tallaght a avut efecte pozitive pe termen mediu și pentru partidul Fine Gael. Astfel, în 1994-1997, când Fine Gael a ajuns din nou la putere, situația economică a Irlandei era înfloritoare, țara fiind apreciată drept „tigrul celtic al Europei”, și Fine Gael a putut să guverneze fără a mai fi nevoit să adopte măsuri restrictive.

Ce trebuie să învețe România din asta?

Ce se cuvine să reținem pentru România actuală din experiența Irlandei 1987? Primul lucru este acela că sunt situații când depășirea logicii confruntării politice aduce dividende, atât pentru țară, cât și pentru principalele partide politice, inclusiv pentru opoziția care dă dovadă de reținere.

În cazul concret al României, opțiunea pentru asumarea răspunderii de către Guvern este o măsură corectă de verificare a susținerii politice, dar și o provocare pentru opoziție. Depunerea unei moțiuni de cenzură este dreptul constituțional al partidelor de opoziție, desigur în măsura în care reușesc să strângă numărul necesar de susținători (potrivit Constituției, o moțiune de cenzură trebuie inițiată de cel puțin un sfert dintre parlamentari), ceea ce nu este chiar simplu nici măcar pentru AUR, partidul de opoziție care are cei mai mulți parlamentari.

Admițând că ar reuși să depună o asemenea moțiune, partidele de opoziție s-ar afla însă într-o situație fără ieșire; dacă moțiunea eșuează, încasează o înfrângere politică, dacă moțiunea este aprobată guvernul este demis, iar România intră într-un colaps financiar care va fi imputat – dacă mai contează cumva – celor care au votat moțiunea. Dimpotrivă, o reținere argumentată public sub deviza responsabilității politice („să dăm o șansă programului de ajustare inițiat de Guvern”), deși pe termen scurt ar dezamăgi pe aderenții care acum protestează în stradă, ar întări credibilitatea solicitărilor ulterioare de măsuri care să limiteze cheltuielile politicienilor. Ea ar fi nu doar un simptom de maturizare politică, ci și un semnal pentru piețele financiare internaționale că în România restabilirea echilibrului bugetar se bucură de o largă susținere politică.

Astăzi, datorită felului în care guvernele anterioare și-au încălcat promisiunile de inițiere a redresării, România este în situația de a se împrumuta plătind cele mai mari dobânzi dintre toate statele Uniunii Europene; totodată, potrivit legii bugetului în 2025 sunt alocate peste 40 miliarde lei ca dobânzi la creditele deja angajate (adică peste 5% din cheltuielile bugetare totale)[3], și această sumă este prevăzută să crească în anii următori.

Dacă guvernul Bolojan reușește să convingă pe creditori de seriozitatea politicilor sale, sunt șanse ca dobânzile pentru creditele noi[4] să se reducă, și deci ca povara financiară din anii următori să fie ceva mai mică. Dintr-o asemenea evoluție am avea cu toții de câștigat, și țara, și fiecare dintre noi, și toate forțele politice care aspiră să guverneze într-un viitor previzibil. De aceea, dincolo de ceea ce nu ne place din măsurile adoptate, este interesul nostru comun ca efortul guvernului Bolojan de recâștigare a încrederii piețelor financiare internaționale să fie încununat de succes.

*Text apărut inițial pe Contributors.