Ce fel de rector pentru ce fel de universitate?

Am citit cu interes articolul publicat de colegul Bogdan Murgescu în Contributors”De ce-l votez ca rector pe Marian Preda. Scrisoare deschisă către membrii comunității academice a Universității din București”. Am citit cu egal interes comentariul publicat de colega Madeea Axinciuc tot în mediul virtual ”De ce votez cu domnul Laurențiu Vlad?” Diferențele de opinie sunt nu numai firești, sunt, într-un fel, salutare: ele ne ajută pe toți să înțelegem mai bine alternativele care ne stau în față atunci când ne înarmăm cu ștampila de vot.

Remarc, în această privință, a ameliorare sensibilă a felului în care, la patru ani o dată, se desfășoară alegerile în Universitatea din București. Ele sunt precedate de numeroase întâlniri ale candidaților cu votanții din facultăți și din departamente, de dezbateri publice consistente, preluate on line – pe scurt, de o intensă informare privind intențiile și capabilitățile candidaților.

Lucrul acesta are două avantaje majore. Primul, evident, privind electoratul, este acela al unor alegeri informate. Cel de al doilea, poate mai puțin clar, privește asumarea ”promisiunilor” candidaților, întărită de contactul extins dintre aceștia și colegii votanți.

Nu îmi voi expune și nici argumenta aici propria opțiune electorală, chiar dacă sunt în poziția privilegiată a celui cu o bogată experiență managerială (opt ani decan și opt ani prorector) pe de o parte și, pe de cealaltă parte, fără vreun interes personal în momentul de față, de vreme ce am decis ferm să nu mai fac parte din administrația centrală a UB, indiferent de rezultatul alegerilor.

Nu mă voi referi deci la ce fel de universitate îmi doresc pentru următorii, tot mai puțini, ani de activitate profesorală și de cercetare, nici la ce fel de rector mi-aș dori pentru universitatea pe care o visez. Este, într-o atare răscruce, vorba nu doar despre dorințe. Este vorba, cel puțin la fel de mult, despre șanse și despre probabilități.

Din punctul meu de vedere, ar trebui să ne așteptăm la vremuri deloc comode pentru universitățile din România. Mai exact, cu atât mai incomode cu cât în discuție vor fi universitățile românești din eșaloanele superioare.

Poate o parte dintre colegii noștri au auzit de recenta apartenență a UB la consorțiul european CIVIS, alături de universitățile din Madrid, Roma, Stockholm, Bruxelles, Aix Marseille, Tübingen și Atena. Sunt însă convins că și cei care știu de acest lucru conștientizează cu greu dimensiunea și importanța evenimentului. Mai degrabă se crede că e ceva în genul familiar al mult trâmbițatelor acorduri internaționale – UB are vreo 300 – în urma cărora rămâne, foarte adesea, o gracilă dâră de fum.

CIVIS, constituit în baza proiectului ”universităților europene” lansat de președintele Macron, este o inițiativă de un cu totul alt ordin. Doar câteva repere sugestive: CIVIS, ca și celelalte consorții similare recunoscute pe plan european, ar trebui ca în timp să devină O entitate, cu statut juridic propriu, cu mecanisme decizionale și instanțe manageriale proprii, cu o comunitate academică reunind aproape 400.000 de studenți și mii de cadre didactice etc. etc.

Din punctul meu de vedere, ceea ce a însemnat pentru România șansa aderării europene înseamnă acum proiectul extrem de îndrăzneț al construirii universităților europene pentru învățământul superior românesc, cu precădere pentru instituțiile de vârf ale acestuia, precum Universitatea din București.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro