Ce frici apar la copii și cum le calmăm. Psiholog: „Fricile transgeneraționale – de eșec, de sărăcie, de singurătate – se pot transmite prin gesturi, tonuri, așteptări nespuse”

Frica face parte din viața fiecărui copil – chiar dacă părintele nu o înțelege mereu sau o consideră exagerată. De la bebelușul care tresare la un zgomot, până la adolescentul care evită școala, fricile se transformă odată cu dezvoltarea. Unele sunt moștenite inconștient, altele sunt născute din evenimente recente sau din presiunea unei lumi în continuă schimbare. Ruxandra Sersa, psiholog clinician, psihoterapeut cu formare în psihoterapie psihanalitică la Centrul de Excelență MindCare, oferă părinților un ghid complet al fricilor pe vârste și cele mai eficiente metode de sprijin pentru fiecare etapă de dezvoltare.

Frica ne-a adus până aici, spune psihologul Ruxandra Sersa, subliniind din capul locul importanța acestei emoții în dezvoltarea emoțională a oamenilor. Frica a fost, de-a lungul istoriei noastre umane, un aliat nevăzut al supraviețuirii. Ne-a învățat să ne ferim de prădători, de înălțimi, de necunoscut. 

Fricile sunt parte firească din dezvoltare. Nu au nevoie de „reparații”

Frica nu este o defecțiune de parcurs în viața unui copil, ci un semnal al maturizării mentale și al adaptării la lume. De cele mai multe ori, părinții tind să le ignore, să le minimalizeze („Nu ai de ce să te temi!”), sau să încerce soluții rapide. Dar fiecare frică, spune psihologul Ruxandra Sersa, trebuie întâmpinată cu răbdare, nu cu graba de a o „repara”. În plus, unele frici pot fi transmise inconștient de la părinți la copii: „Fricile transgeneraționale – frica de eșec, de sărăcie, de singurătate – se pot transmite subtil, prin gesturi, tonuri, așteptări nespuse”, explică psihologul. Iată cum evoluează aceste temeri, în funcție de vârstă.

Bebeluși (0-6 luni): reflexele arhaice sunt forme incipiente de teamă

La această vârstă fragilă, fricile nu sunt încă construite în mod conștient. Totuși, reacțiile arhaice – ca tresăritul la zgomote sau neliniștea când nu simt corpul părintelui – sunt forme incipiente de teamă. Reflexul Moro este o astfel de reacție, iar părintele are un rol-cheie: „Vocea calmă, atingerea constantă, mișcările blânde – toate acestea traduc pentru bebeluș mesajul: ești în siguranță, sunt aici”.

Pentru a liniști un bebeluș, psihologul Ruxandra Sersa recomandă predictibilitate și contact fizic regulat. „Ținut în brațe, legănat ușor, vorbindu-i cu o voce joasă și regulată, bebelușul va învăța că, deși lumea poate fi zgomotoasă și neașteptată, e sigură”, spune psihologul. Crearea unui mediu familiar – aceeași păturică, un cântec, sunetele albe – ajută la conturarea unei „pieli psihice externe” care oferă continuitate.

Sugari (6-12 luni): respingerea străinilor indică un atașament sănătos cu părintele

În jurul vârstei de 6–8 luni, apare anxietatea față de străini – un semnal că bebelușul devine conștient de diferența dintre figurile familiare și cele necunoscute. „Pentru un părinte poate părea dureros sau stânjenitor când copilul care zâmbea tuturor, acum plânge când e luat în brațe de bunica. Dar, din punct de vedere al dezvoltării, acesta este un semn de progres”, explică psihologul.

Este important să nu forțăm copilul să accepte persoane necunoscute: „Îi oferim o perioadă de acomodare, stând aproape de el, validându-i reacția – te-ai speriat, e cineva nou – și arătându-i că e în siguranță”. Frica este, paradoxal, un indicator al unui atașament sănătos, spune psihologul: „Este nu doar normal, ci și un indiciu al unui atașament sigur”.

Copiii mici (1-3 ani): frica de întuneric, de monștri vine din ce știe acum să-și imagineze

Pe măsură ce copilul începe să diferențieze realitatea de imaginar, încep să apară temeri noi: umbre, monștri, zgomote ciudate. „Frica de întuneric, de zgomote bruște, de monștri sau umbre este firească – nu pentru că a învățat de undeva să se teamă, ci pentru că începe să imagineze și ceea ce nu vede”, explică Ruxandra Sersa.

Aici, cheia nu este raționalizarea, ci conținerea. „Copilul are nevoie ca părintele să-i ia frica în serios, fără să o întărească, dar și fără să o ridiculizeze”. Un spray „antimonstru”, o lanternă sau o poveste despre un copil care se împrietenește cu monștrii sunt metode simple, dar eficiente. Ele oferă copilului sentimentul de control și transformă pasivitatea în acțiune.

Preșcolarii (3-5 ani): monstrul de sub pat poate fi un adult autoritar sau un conflict real

Fricile devin mai elaborate și mai specifice: „monștri sub pat, insecte, clovni, fulgere, personaje negative din povești sau chiar anumite obiecte”. În această etapă, copilul proiectează simbolic conflicte interne în lumea exterioară. „Copilul se luptă simbolic cu forțe din el și din afară – de aceea, monștrii pot fi și expresia unor conflicte interne, nu doar stimuli externi”, explică psihologul. Altfel spus, acele „forțe din afară” pot fi, uneori, reale – dar exprimate prin codul limbajului copilăriei: monștri, umbre, fantome.

De exemplu, dacă un copil este speriat de un adult autoritar (educator, părinte, bonă), dar nu știe cum să exprime asta, s-ar putea să viseze monștri agresivi sau să refuze să doarmă singur. Ori dacă simte tensiune acasă sau a fost martor la certuri ori abandon, frica poate fi proiectată pe un personaj negativ din povești sau pe un obiect din cameră. Acest mecanism e un mod inconștient prin care copilul „scoate în afară” ceva greu de procesat. Nu e manipulare și nu e fantezie pură, ci o formă de adaptare emoțională.

Pentru a gestiona aceste frici, sunt utile jocurile de rol, teatrul de păpuși sau poveștile terapeutice. Aici intervine rolul părintelui – să nu grăbească explicațiile raționale („Nu există monștri!”), ci să observe cu empatie ce anume exprimă copilul prin acea frică. Tot acum pot ieși la suprafață frici moștenite: „Părintele care a trecut prin traume sau nesiguranțe în copilărie poate transmite inconștient aceste trăiri”. Ce are nevoie copilul? Calm, prezență și siguranță afectivă.

Școlarii mici (6–7 ani): este vârsta la care fricile, când sunt, vin din realitate

Odată cu începerea școlii, fricile se ancorează în realitate: moarte, boală, război. Dacă până atunci temerile erau imaginare, acum ele devin concrete. „Este vârsta în care moartea devine o idee concretă, iar realitatea capătă sens”, spune psihologul.

Cum ne dăm seama dacă frica este o etapă sau o problemă? „Diferența între o teamă normală și una patologică nu stă doar în intensitate, ci și în impact: dacă frica îl oprește pe copil din activitățile zilnice, dacă evită cu totul anumite locuri, subiecte sau oameni…”. Răspunsul stă în echilibrul adultului: „Frica are nevoie de martori liniștiți, nu de soluții magice”, spune psihologul.

A fi „martor liniștit” înseamnă a fi acolo, emoțional și fizic, fără panică, fără grabă, fără glume nepotrivite sau minimalizări. De exemplu, dacă un copil spune „Mi-e frică să merg la școală, cred că o să pățesc ceva”, un părinte poate avea impulsul să spună: „Hai, nu fi prost, ce-ai păți la școală?”. Un astfel de răspuns poate accentua frica, pentru că îl lasă pe copil singur cu emoția lui. În schimb, o reacție de tipul: „Te înțeleg. Se simte greu să mergi oriunde când îți e teamă. Vrei să-mi spui ce ai simțit ieri?” poate valida trăirea și deschide calea spre procesare.

A fi martor liniștit înseamnă să nu negi emoția („Nu e nimic de care să-ți fie frică”), să nu te pierzi în emoția copilului („Doamne, și eu mă sperii când te aud cum plângi!”), să nu aduci imediat o distragere sau o recompensă („Dacă nu mai plângi, îți dau ciocolată”), ci să fii acolo ca un adult reglabil emoțional, care oferă încredere prin prezență. 

Așadar, părintele are dublu rol: să observe cu luciditate dacă frica devine blocantă – adică îl împiedică pe copil să învețe, să se joace, să socializeze – și, în același timp, să fie un reper afectiv stabil care transmite (nu doar spune): „Nu ești singur. Te văd. Împreună putem duce asta”. Aceasta este prezența de care frica are nevoie – nu o soluție rapidă, nu un artificiu salvator. Ci un om calm.

Adolescenții: teama de respingere, de eșec, de a fi nepotrivit, neplăcut se mută în interior și devin mute

La adolescenți, fricile se mută din afară în interior: „cine sunt eu, ce loc am în lume, sunt suficient de bun, voi fi iubit, acceptat, văzut?”. Este etapa în care corpul și identitatea se transformă, iar fricile vizează mai ales respingerea, eșecul, inadecvarea.

„Un adolescent poate părea distant sau ironic, dar dedesubt se pot afla anxietăți intense”, spune Ruxandra Sersa. Din păcate, nu le va exprima direct: „va testa granițele, va ridica ziduri, va provoca. Sub aceste comportamente se ascunde întrebarea nerostită: mă poți vedea așa cum sunt, fără să mă respingi?”

Ce putem face? Să rămânem prezenți. „Conectarea autentică, fără presiune, fără morală, doar cu prezență emoțională, ajută adolescentul să se simtă conținut”. Și, mai ales, să ne recunoaștem propriile spaime: „A sprijini un adolescent în fața fricilor lui înseamnă, adesea, să ne privim și noi propriii monștri în ochi – și să-i liniștim, pentru a nu-i mai trimite mai departe”.

Copiii au nevoie de noi, nu de soluții!

Frica, indiferent de vârstă, nu este inamicul copilului – ci un semnal că are nevoie de siguranță, de continuitate și de sprijin emoțional. Părinții nu trebuie să-și propună să elimine frica, ci să o înțeleagă și să ofere copilului acel spațiu în care frica poate fi rostită și, uneori, transformată. Unele frici se topesc într-o îmbrățișare. Altele au nevoie de povești, de tăcere sau de timp. Toate au nevoie de un adult care nu fuge.