Ce lipsește de Înviere? O cultură a libertății religioase

Stând acasă de Paște avem șansa să interiorizăm credința mult mai mult decât atunci când o pierdeam printre cozonaci și pască. Este totodată și un test al libertății religioase, o șansă de interogație rațională și nepătimașă a democrației autohtone în relație cu religia. Statul acasă este simultan un gest de trăire a credinței, un gest de caritate creștină prin protejarea celorlalți și o interogare a capacităților de a produce politici democratice din partea unei administrații publice confortabile cu opționalitatea drepturilor și libertăților.

În orice democrație cu pretenții de stat de drept guvernarea se raționalizează având ca prioritate maximizarea accesului la drepturile și libertățile cetățenești. Acestea sunt superioare chiar rațiunii de stat, dar temperate în perioadele în care excepționalitatea impune mai înainte de orice supraviețuirea statului însuși (ex: război) sau a siguranței publice, cum este cazul pandemiei actuale.

Încercarea de a înțelege care au fost mecanismele de negociere dintre Guvern și Patriarhie, mediate sau nu de președintele republicii, dacă în acest context sunt și calcule electorale sau presiuni iresponsabilite din partea Bisericii, ne aruncă pe o pistă metodologică falsă pentru că variabilele dependente sunt atât de multe încât rămânem blocați în detalii. E mai degrabă onest să încercăm o arheologie a guvernării în România post-comunistă pentru a înțelege prin intermediul grilei de lectură dată de exigenețele libertății religioase unde suntem.

Ne-parteneriatul social

Legea nr. 489/2006 a libertății religioase impune ca relația stat-biserică să se calibreze în contextul unui „parteneriat social” (art. 7&9). Sintagma ca atare era la momentul intrării în vigoare a legii expresia unei mode de guvernare neoliberală specifică New Public Management care condiționa finanțarea publică de exigența desfășurării de proiecte comune între autoritățile publice și mediul privat sau asociativ.

În ciuda disponibilității privatului, ideea de parteneriat public-privat nu a funcționat în România din motive care țin în primul rând de densitatea elementelor de corporatism politic și analfabetism economic al autorităților. În privința administrației publice, statul român a investit foarte puțin în dimensiunea sa infrastructurală, în obligația de a întoarce societății drepturi și libertăți, bunăstare sau dreptate socială prin instituții publice cu capacitate crescută de cunoaștere a societății. Vizavi de culte logica statului român a fost aceea de a le asigura o existență predictibilă, sprijinind financiar majoritatea salariilor clericilor cu 65% din salariul unui profesor de nivel preuniversitar. Circa 0,06% din PIB anual. Acestor sume li se adaugă sprijin parțial pentru circa 800-1000 clădiri destinate serviciului religios și aparținând tuturor cultelor religioase din țară, precum și fonduri pentru proiecte punctuale realizate prin intermediul diferitelor autorități publice care nu comunică între ele. Paradoxal, sprijinul statului pentru Biserică este simultan și mare și mic.

Este mare în sensul în care statul nu știe să identifice strategic în zona vieții religioase acele tipuri de proiecte cu impact social pe termen lung și totodată să le coreleze cu alte surse de finanțare, de exemplu fonduri europene.

Este mic în comparație cu nevoile cultelor de a-și întări capacitatea de a întoarce societății fondurile primite nu doar sub formă de impozite pe salarii sau taxe, ci și de capital social, opere culturale, educaționale sau sociale.

Lipsa de strategie a statului în privința intervenției financiare în viața religioasă, fie și minimal redusă la principiile parteneriatului social, creează un curent tot mai susținut anti-clerical asociat fie liberalismului, fie stângii radicale și scoate la iveală voci din societate care pun, într-un mod incoerent și incorect, tot răul național pe seama Bisericii.

Un adevărat parteneriat social înseamnă proiecte de interes reciproc. Acest lucru prespune ca statul să cunoască măcar sub raport sociologic care sunt zonele în care Biserica este prezentă în mod natural fără intervenția sau sugestia statului, datorită vocației proprii (educație, cultură, asistență socială, prevenirea violenței domestice sau a comportamentului delicvent etc.), și mai ales care este impactul pe termen lung al unei accelerări susținute pentru proiectele cultelor. Spre exemplu, în Marea Britanie poliția lucrează foarte eficient cu organizațiile religioase în special în cartierele de hooligans pentru a preveni comportamentele anti-sociale.

Politicienii români, însă, asociază Biserica fie cu o organizație mistică a cărei lucrări harice transcende persoana umană și mântuiește poporul în sine (caz în care e bine să defilezi pe la hramuri), fie unei organizații cu metehne medievale, neprietenoasă cu spiritul modern și care trebuie pedepsită punându-i-se tot răul în spate (vezi episodul Colectiv), caz în care e mai pe hipstereală să spui că Biserica a câh. În România greu de democratizat, mai nimeni nu asociază Biserica cu corespondentul ei în zona drepturilor și libertăților, anume cu libertatea religioasă, din motive de lipsă de cultură și mai ales voință politică.

Ce ar fi însemnat ca logica parteneriatului social între stat și culte să funcționeze în țara noastră? În aceste zile, când asocierea dintre lumina de Înviere și girofarul poliției pare să rezume relația dintre stat și biserică, un parteneriat cu potențial democratic ar fi însemnat ca statul să cunoască modul în care toate cultele religioase se implică în sprijinirea persoanelor aflate în dificultate pe timpul pandemiei și să sprijine vasta rețea de voluntariat organizată de cultele religioase. Biserica Ortodoxă își socotește contribuția în bani și produse către societate pe verticală: preotul comunică protopopului, acesta episcopului, iar episcopia Patriarhiei. Până acum peste 10 milioane de lei. Statul, în schimb, ar fi trebuit să cunoască contribuția organizațiilor religioase pe orizontală, la nivel local unde ajutorul din interiorul comunităților parohiale se practică de cele mai multe ori în absența, dar la invitația și îndemnul preotului, pastorului, imamului sau rabinului. Este un ajutor în bani, în produse, în consiliere, dar mai ales în generarea de capital social, resursă atât de importantă pentru interesul statului mai ales în această perioadă dificilă.

Statul român nu poate utiliza un referențial teologic în elaborarea și aplicarea politicilor publice din moment ce asumă neutralitatea față de credințele religioase, dar sprijină desfășurarea vieții religioase ca pe o activitate cu consecințe pozitive pentru întregul corp politic conferind cultelor religioase atributul „de utilitate publică”. Statul modern nici măcar nu măsoară credința religioasă. Nu se face nici în România și nici altundeva în Europa democratică. Dar statele moderne, cu câteva excepții notabile precum republicanismul francez, măsoară apartenența religioasă cu o singură ocazie, cea a recensământului populației realizat de regulă la interval de 10 ani. Fără a reține afilierea religioasă nominală, statul fotografiază tabloul membershipului religios și-l prețuiește ca fiind singura metodă exhaustivă de a măsura asocierea religioasă, indicator foarte important în guvernările democratice.

Din acest punct de vedere, acordul dintre BOR și MAI nu se referă la credință, ci la gestionarea unui eveniment social cu o rată foarte mare de participare. În cele circa 16.000 de lăcașuri de cult ortodoxe și greco-catolice milioane de oameni participă la prima parte a ceremoniei religioase dedicată Învierii Domnului. Pentru unii participarea la Utrenia Învierii este un gest cultural și social, o bucurie de a fi împreună, un moment ce trebuie punctat sau o faptă de trăire minimală a credinței. Pentru alții este evenimentul spiritual al anului, când după mai bine de 40 de zile de post, după efortul de a-ți repune viața în ordine și cu mintea îndreptată către autocunoașterea propriilor slăbiciuni, primești și împărtășești bucuria Învierii. Pentru toți însă, accesul la Utrenia Învierii este un gest de exercitare a libertății religioase, indiferent de gradul de credință asumat. De aceea, raportarea statului la fenomenul religios trebuie făcută prin unicul element cu potențial universalist, aplicabil și credincioșilor și necredincoșilor, anume libertatea religioasă – un drept care ne leagă pe toți și nu exclude pe nimeni. În egală măsură, raportarea Bisericii la politicile statului trebuie să fie, de asemenea, mediată de libertatea religioasă, un drept care-și are limitele în alte drepturi (ex: dreptul la sănătate) și care îndeamnă la responsabilitate continuă.

Democrația de subzistență

Stângăciile acordului dintre MAI și BOR nu trebuie căutate în explicații teologice, cultura socială a Bisericii sau în nu știu ce anecdote cu preoți care au eșuat în misiunea lor, ci mai degrabă în fragilitatea culturii democratice din administrația publică, în mitul potențialului electoral al Bisericii și în tehnicile de guvernare specifice țării noastre.

Potențiatul electoral al BOR: în lipsa unor studii sociologice solide la acest moment nu se poate evalua în mod onest potențiatul electoral al bisericii, dincolo de nivelul localităților foarte mici și relativ omogene. De regulă, acest subiect apare în spațiul public sub forma unor anecdote prezentate fără o interpretare solidă. Politicienii români, mai ales în ipostaza de candidați, adoptă o strategie electorală fie foarte pioasă vizavi de Biserică, fie nenatural de anti-clericală și în răspăr cu exigențele democrației care impune respectarea libertății religioase. Candidați sau guvernanți, foarte puțini dintre politicieni reușesc să se raporteze moderat la viața religioasă și să nu ia decizii în funcție de pătimirile lor pro- sau anti-Biserică. Subiectivizarea personală a (ne)credinței nu trebuie să înlocuiască reprezentarea politică a poporului.

Totul se prăbușește însă la guvernare. În general politicianul român investește foarte mult în alegeri și strategii de PR, dar când este pus în ipostaze de guvernare fie își declină tacit responsabilitatea, fie o asumă cu cu resurse și metode infinit mai modeste decât cele din vremuri de luptă electorală. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în general, în Europa de Est guvernarea nu este înțeleasă ca un proces de democratizare continuă a societății, de armonizare a drepturilor și libertăților, ci șansa de a-ți perpetua rețelistica clientelară.

Echipele de guvernare sunt din ce în ce mai deprofesionalizate, ceea ce se traduce în costuri mult mai mari din punct de vedere financiar decât chiar în cazul corupției. În vreme ce corupția românească este o formă rudimentară de hrănire a oligarhiei în detrimentul bugetelor publice, deci o formă de nedreptate socială care acționează punctual, lipsa de profesionalizare are efecte pe termen lung și dă sisteme întregi peste cap pentru mai multe generații.

Acordul dintre MAI și BOR nu este decât o expresie ad-hoc a modului în care statul român se deprofesionalizează în relația cu democrația, încalcă predictibilitatea relației cu cultele religioase și sabotează ideea de parteneriat între o instanță care trebuie să rămâne neutră din punct de vedere religios, dar obligată să faciliteze exercitarea drepturilor (statul), respectiv Biserica, organizație a societății civile care se desfășoară proporțional cu libertatea religioasă, a God-given right, în definția Departamentului de Stat al SUA.

Ce e de făcut?

• Înlocuirea excentricităților pro-/anti-Biserică cu ghidurile internaționale pentru aplicarea principiilor libertății religioase pentru demnitari, ofițeri de poliție, procurori și judecători;

• Racordarea guvernamentală a României la Alianța Internațională a Libertății Religioase, colaborarea cu instituțiile europene precum Agenția pentru Drepturi Fundamentale sau biroul Reprezentantului Special pentru Promovarea Libertății Religioase al Comisiei Europene și Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului al OSCE etc;

• Accesarea granturilor puse la dispoziție de Departamentul de Stat al SUA și Comisia Europeană pentru proiecte de dialog interreligios, libertate religioasă și multe altele;

• Introducerea unei culturii a libertății religioase în administrația publică, cel puțin la nivel central, pornindu-se de la efortul minimal de a alfabetiza religios măcar decidenții.

N. Red: Cătălin Raiu este politolog, cadru didactic la Facultatea de Administrație și Afaceri, Universitatea din București, și reprezentantul României în panelul de experți pe libertate religioasă al OSCE.