Ce NU spune MAE atunci când se răstește la Ucraina pentru tratamentul minorității române. Problema delicată a moldovenilor care nu se lasă „convertiți”
Când vorbesc despre comunitatea românească din Ucraina, autoritățile noastre consideră că aceasta este „divizată artificial” de către țara vecină între români și moldoveni. Practic, ar fi vorba despre aceeași minoritate națională, nu de două, cum zic ucrainenii. HotNews.ro a stat de vorbă cu liderii moldovenilor din Ucraina, a consultat legislația europeană privind minoritățile și a vorbit cu experți, pentru a putea răspunde la o întrebare legitimă: ce sunt acești oameni, români sau moldoveni?
August 2021. Într-o încăpere răcoroasă din Ministerul Educației din Kiev, un oficial ucrainean îmbrăcat într-o cămașă cu motive tradiționale, vorbește cu un grup de jurnaliști români despre drepturile minorităților etnice de pe teritoriul Ucrainei.
Iuri Kononenko, șeful Departamentului principal pentru școala secundară și educația preșcolară din Ucraina, speră ca, după atâția ani de negocieri, România și Ucraina să ajungă în cele din urmă la o înțelegere privind educația în limba maternă pentru minoritatea românească din această țară.
Funcționarul mai subliniază însă un lucru curios: nici o instituție ucraineană nu-i poate obliga pe cei care se consideră „moldoveni” să se identifice „români”, așa cum dorește partea românească, pentru că ar fi încălcată legislația internațională în domeniul protecției minorităților naționale.
Ianuarie 2023. Subiectul drepturilor celor 410 mii de așa-ziși membri ai „comunității românești din Ucraina” face din nou vâlvă în presa românească.
Iohannis anunță public că a avut o convorbire telefonică cu Zelenski în care și-a manifestat nemulțumirea cu privirea la proaspăt adoptata Lege a minorităților naționale, criticată cu câteva zile înainte de MAE pentru că nu ar fi ținut cont de revendicărilor etnicilor români din această țară, în special referitoare la folosirea limbii române în școli.
La rândul său, președintele Ucrainei scrie pe Twitter despre convorbirea cu Iohannis, dar menționează explicit doar subiectul cooperării militare dintre cele două state, în contextul războiului cu Rusia. Nimic despre minoritatea română.
În aceeași notă, pe 11 ianuarie, ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu anunță că a discutat telefonic cu omologul său ucrainean, Dmytro Kuleba, tot pe tema Legii privind minoritățile.
„În continuarea discuțiilor anterioare cu șeful diplomației de la Kiev, (n.r- ministrul de Externe) a reiterat necesitatea recunoașterii, de către Ucraina, a inexistenței așa-zisei „limbi moldovenești”, se arată în comunicatul MAE. Și ministrul de externe ucrainean anunță pe Twitter discuția cu omologul român, menționând vag că a hotărât împreună cu acesta „să intensifice consultările pe tema protecției drepturilor minorităților”.
Nu trebuie să fii mare expert ca să înțelegi că există o diferență clară de abordare între cele două părți.
De o parte avem poziția extrem de critică a MAE, de cealaltă partea o atitudine relaxată, în fața unor revendicări făcute totuși de un aliat important în războiul cu Rusia.
Dacă ar fi într-adevăr o singură comunitate, cum pretinde România, 410 mii de oameni ar reprezenta al treilea cel mai numeros grup etnic din Ucraina, după ucraineni și ruși.
Pe scurt, unde nu se înțeleg românii și ucrainenii
Români din Cernăuți. Foto: AFP / AFP / Profimedia
În principal, partea română este nemulțumită că nici această lege a minorităților (care în paranteză fie spus, este vorba despre o lege-cadru, adică una poate fi completată ulterior) nu rezolvă accesul total la educația de stat în limba maternă pentru românii de acolo.
Până în 2017, minoritățile naționale din Ucraina aveau dreptul să studieze exclusiv în limba maternă în învățământul preșcolar, primar și secundar general, iar limba ucraineană era studiată ca materie separată.
După 2017, noua legislație a prevăzut înlocuirea treptată a disciplinelor predate în limba maternă cu cele predate în limba ucraineană. Reforma a început cu clasele primare, apoi cu clasele medii, iar din 2027 va ajunge și clasele superioare (9-12).
Mai multe detalii despre acest subiect am arătat în acest articol.
Din 2017, românii din Ucraina și-au văzut restrânse unele drepturi legate de folosirea limbii materne (nu numai în educație), iar acest lucru a atras protestele României.
Ministerul Afacerilor Externe a publicat un punct de vedere mai elaborat pe acest subiect, care poate fi consultat aici.
Pe de altă parte, dacă din cei 410 mii de oameni, peste 258 mii nu se consideră români, ci moldoveni, așa cum chiar MAE admite pe site-ul oficial (precizând totuși că divizarea este una „artificială”), de ce crede România că are dreptul să vorbească și în numele acestora? Și, de fapt, cum se raportează acești oameni la Ucraina, România și Moldova?
De vorbă cu reprezentanții moldovenilor din Ucraina
Dacă intri pe site-ul Ambasadei Republicii Moldova în Ucraina poți să găsești, la categoria „Diaspora”, toate organizațiile și asociațiile moldovenilor din Ucraina.
Sunt șase astfel de entități, reprezentând comunități moldovenești din regiunea Odesa (Izmail, Reni, Sarata, Kotovsk, Ananiev, Belgorod).
Cea mai mare este Asociaţia naţional-culturală a moldovenilor „Luceafărul” condusă de Anatol Fetescu. L-am sunat pe numărul de mobil afișat pe site și după ce a aflat cine sunt și care este subiectul m-a pus de la început în gardă că dacă nu-i place în ce direcție merge discuția o să se oprească.
Un soi de neîncredere de care m-am lovit ulterior și în convorbirile cu ceilalți lideri ai moldovenilor din Ucraina.
Pentru început, l-am întrebat pe Anatol Fetescu (72 de ani) ce crede despre noua lege a minorităților naționale care a stârnit atâtea dezbateri în România?
„În ceea ce privește folosirea limbii materne în școli, poziția noastră coincide cu a celorlalte minorități din Ucraina: era mai bine înainte (n.r.-înainte de legea din 2017), dar nu mai avem mare nădejde că se va mai schimba ceva. Am înțeles că Ucraina a luat modelul de la alte state europene și așa funcționează lucrurile acolo”.
După ce l-am contrazis și i-am explicat că legislația din România privind educația în limba maternă este una mult mai permisivă pentru minorități (am detaliat subiectul aici), Anatol Fetescu mi-a răspuns că „România are 160 ani vechime și unele chestii au avut timp să se așeze”.
L-am întrebat apoi pe liderul asociației „Luceafărul” dacă este de acord cu faptul că România îi consideră pe moldovenii din Ucraina ca făcând parte din așa-numita „comunitate românească”.
În niciun caz, mi-a răspuns Anatol Fetescu, care se identifică pur și simplu „moldovean”. În plus, liderul asociației mi-a adus aminte că legislația internațională privind minoritățile „le dă dreptul să se considere moldoveni și vorbitori de limbă moldovenească”.
Când i-am spus că există totuși o hotărâre a Curții Constituționale din Moldova care constată inexistența limbii moldovenești, Anatol Fetescu mi-a replicat că asta e o chestiune de decizie politică și că mai sunt și alte situații în lume când două limbi similare se numesc diferit. Mi-a repetat, din nou, că minoritățile naționale au dreptul la autoidentificare, chiar și în ceea ce vorbește limba vorbită.
„Pământurile din Moldova și Ucraina pe care locuiesc moldovenii au fost în componența României între 1918 și 1941, adică în jur de 20 de ani. România a apărut ca stat în 1859”, mi-a argumentat și din punct de vedere istoric Anatol Fetescu.
Ca o paranteză, apropo de argumentele istorice, un alt lider de organizație de moldoveni din Ucraina, Chireu Evgheni din raionul Sarata, regiunea Odesa, mi-a povestit că a găsit buletinul tatălui său emis de autoritățile române în 1937 unde scria că este „moldovean de cetățenie română”. Deci, sugera Chireu Evgheni, inclusiv autoritățile din perioada interbelică recunoșteau aceste diferențe.
Revenind la discuția cu Anatol Fetescu, acesta mi-a mai spus că în opinia sa politicienii din România „ar trebui să-și găsească alte preocupări” și să nu mai încerce să-i facă pe moldoveni „să se dezică de identitatea lor”.
„Nu crede totuși că ar avea mai multe avantaje dacă ar face parte dintr-o comunitate mai mare ale cărei drepturi sunt apărate de statul român?”- l-am întrebat pe Anatol Fetescu.
Liderul asociației „Luceafărul” spune că „în general, dacă te caută cineva atunci are un interes să ia ceva de la tine, nu să-ți dea” și că are, oricum, întâlniri și discuții cu liderii comunităților de români. „Dar dacă aceștia ne spun că nu există moldoveni, ci doar români înseamnă că nu ne respectă”.
L-am întrebat pe Anatol Fetescu dacă nu cumva generația tânără are o cu totul altă opinie decât el și a recunoscut că bursele de studiu pe care România le oferă tinerilor moldoveni pot fi într-adevăr convingătoare.
În opinia sa, însă, „acești tineri mai bine și-ar căuta o viață mai bună în Germania sau în alte țări din vest” decât în România, unde a auzit că „lucrurile nu sunt chiar așa bune”.
Cam în același ton au decurs convorbirile și cu ceilalți lideri ai moldovenilor cu care am reușit să stau de vorbă. Unii au refuzat să vorbească cu mine, altora le-am scris pe WhatsApp cine sunt și ce doresc dar deși au văzut mesajul au ignorat apelurile ulterioare.
Un alt lider moldovean care a acceptat să-mi spună punctul său de vedere a fost Chireu Evgheni. Într-o limbă română foarte greoaie, liderul Societății moldovenilor din raionul Sarata mi-a spus că nu are nicio problemă cu legile ucrainene privind educația în limba maternă și oricum la școala-liceu din Sarata predarea se face acum în „limba moldovenească”.
„A fost vorba să se treacă la limba ucraineană, dar a venit războiul și lucrurile au rămas la fel”, mi-a explicat Chireu Evgheni, care pe un ton foarte împăciuitor mi-a spus că știe că limbile română și moldovenească sunt identice, dar comunitatea din care face parte vorbește „moldovenește”.
Mai departe am vorbit și cu Serjantu Ivan, unul din membrii fondatori ai societății moldovenilor „Izvorul” din Belgorod-Dnestrovsk. Omul mi-a explicat de la început să nu înțelege foarte bine limba română, trăiește în Ucraina de 40 de ani, dar mi-a precizat că „legea privind minoritățile este foarte bună așa cum este ea și nu are nimic de comentat”.
Când l-am întrebat dacă se consideră membru al comunității românești din Ucraina mi-a spus că „nu poate să vorbească la telefon astfel de lucruri”. Discuția s-a încheiat apoi.
Expert în drepturile minorităților: „România nu are cum să nu recunoască minoritatea moldovenească din Ucraina”
Viața în Odesa în timpul războiului. FOTO: BePress/ABACA / Abaca Press / Profimedia
După discuții cu liderii moldovenilor din Odesa (unde sunt înregistrați la ultimul recensământ aproape 124 mii de moldoveni), sunt necesare câteva lămuriri. Legat de așa-numita „limbă moldovenească”, o decizie a Curții Constituționale din 2013 a Republicii Moldova tranșează lucrurile, proclamând inexistența acesteia.
Pe de altă parte, Constituția Republicii Moldova spune la articolul 13 că „limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească funcționând pe baza grafiei latine”.
Este de acum treaba politicienilor din țara vecină să-și actualizeze legea fundamentală a țării. Dacă doresc acest lucru.
O altă lămurire care trebuie făcută este legată de legislația internațională privind minoritățile, invocată de liderii moldovenilor din Ucraina. În acest domeniu se aplică Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale, un document al Consiliului Europei care a fost ratificat, atât de România, cât și de Ucraina.
Articolul 3 din acest document, extrem de important, spune în felul următor: „Orice persoană aparținând unei minorități naționale are dreptul să aleagă liber dacă să fie sau nu tratată ca atare, niciun dezavantaj neputând rezulta dintr-o asemenea alegere ori din exercițiul drepturilor legate de aceasta”.
Referitor la cazul concret al minorităților din Ucraina, avem și un aviz emis de Comitetul consultativ pentru Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, adoptat pe 10 martie 2017 și publicat pe 5 martie 2018.
Acesta spune următoarele: „Comitetul consultativ observă, de asemenea, că, în declarația sa cuprinsă în instrumentul de ratificare a Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, depusă în 2006, Ucraina a declarat că prevederile Cartei se vor aplica celor paisprezece limbi ale minorităților naționale.
În acest context, cu regret remarcă faptul că, potrivit unor reprezentanţi ai minorităţii moldoveneşti, asupra membrilor acesteia se exercită presiuni externe pentru a se declara ca aparținând minorității române și că prima limbă este româna.
Subliniind totodată dreptul fundamental al fiecărei persoane de a se autoidentifica sau nu cu un grup minoritar național, Comitetul consultativ precizează că o astfel de alegere trebuie să se facă în mod liber, fără nicio intervenție sau presiune exercitată de către alți membri sau grupuri, alte persoane sau autorități”.
L-am întrebat pe expertul în drepturile minorităților naționale Adrian Szelmenczi cum ar trebuie interpretată această opinie, asumată de organismul care monitorizează din partea Consiliului Europei modul în care Ucraina respectă drepturile minorităților naționale:
„Chiar dacă nu este numită explicit România, Consiliul Europei nu agreează astfel de presiuni. Din punctul meu de vedere, România nu are cum să nu recunoască minoritatea moldovenească din Ucraina în condițiile în care membrii acesteia s-au identificat ca atare”, spune Adrian Szelmenczi.
Dar faptul că, practic, românii și moldovenii vorbesc aceeași limbă nu schimbă lucrurile?
„O minoritate nu se definește doar prin limbă. Sunt și alte elemente distinctive, cum ar fi religia, cultura. De exemplu, am putea avea un asemenea caz și în Romania între ceangăi și maghiari. Cu toate că există elemente de identitate culturale, ceangăii folosesc o limbă maghiară arhaică și au o identitate distinctă”, mi-a mai explicat expertul în drepturile minorităților.
Expertul invocă și cazul unor limbi din spațiul ex-iugoslav care se numesc diferit dar sunt foarte apropiate (muntenegreană, sârbă, croată).
„Nu putem repara o nedreptate istorică (n.r.- faptul că mai multe teritorii românești nu mai fac parte astăzi din România), comițând o altă nedreptate. Trebuie să ținem cont de ce spun acești oameni” a mai concluzionat Adrian Szelmenczi.
Mai departe, am încercat să răspund la întrebarea „Ce sunt acești oameni, români sau moldoveni?” și din perspectivă istorică. În acest sens, am cerut ajutorul a doi istorici și cercetători avizați, buni cunoscători ai spațiului ex-sovietic, Armand Goșu și Dorin Dobrincu.
Istoricul Armand Goșu: „Moldovenii din regiunea Odesa nu au memoria apartenenței la statul român”
Armand Goșu. FOTO: Inquam Photos / George Călin
Din perspectivă istorică, ce sunt locuitorii din regiunea Odesa care vorbesc limba română? Români sau moldoveni? Și de ce?
Armand Goșu: Pe de o parte, aceștia vorbesc limba română, fac parte din poporul român, așa că putem afirma că sunt români. Pe de altă parte, ei sunt ceea ce se consideră a fi. Ce se declară la recensământ.
Aș spune că cei din regiunea Odesa se declară moldoveni pentru că se simt moldoveni și memoria lor istorică este legată de Moldova. Ei nu au memoria apartenenței la statul român.
Teritoriul din sudul Basarabiei istorice, astăzi parte a regiunii Odesa, a făcut parte din Moldova între Congresul de la Paris (1856) și Ianuarie 1862, când s-a realizat unirea administrativă a Moldovei și Țării Românești, iar din 1862 și 1878 (Congresul de la Berlin) din România.
Iar apoi, între 1918 și 1940, a făcut parte din Regatul României, care le-a recuperat în condițiile războiului împotriva URSS între 1941 și 1944, sub Ion Antonescu.
În același timp, când afirmă că vorbesc limba moldovenească, ei nu se referă la conceptul politic de „limbă moldovenească” ci la graiul moldovenesc, care desemnează o limbă populară, vorbită în Moldova de la est de Milcov și de Carpații Răsăriteni.
Aș spune că întrebarea „români sau moldoveni” este una falsă, pentru că ei sunt în același timp și români și moldoveni, depinde de gradul de educație, de instrucție al lor.
Până la introducerea învățământului de masă și articularea unei conștiințe naționale românești, prin școală, în primul rând, oamenii nu se defineau pe ei înșiși prin etnie sau limbă ci prin religie sau statut social. Până la 1900, sondajele realizate, surprind oamenii simpli că se declarau “creștini”, “drept credincioși” prin opoziție cu “păgânii” turci, sau “papistașii” din Ardeal.
În stânga Prutului, unde gradul de alfabetizare a fost cel mai scăzut, cele două decenii interbelice au fost o perioadă prea scurtă pentru ca etnonimul român să se răspândească suficient. N-a reușit să fie exclus de tot etnonimul moldovean nici măcar în dreapta Prutului, în jumătatea de Moldova care de la Cuza încoace formează statul român modern.
Considerați că sunt îndreptățite pretențiile României față de Ucraina pentru a renunța să-i mai numească pe acei oameni „moldoveni” și să-i trateze ca minoritate distinctă în loc să-i includă în comunitatea românilor?
E destul de curioasă pretenția României, pentru că ea pune în discuție un etnomic, cel de „moldoveni” care dă numele unei țări recunoscute internațional, Republica Moldova. Sugerează un gest de ostilitate față de Republica Moldova. Și o atitudine patronală față de Ucraina, căreia îi spune ce etnonime pot fi acceptate și ce nu.
Și asta vine din partea României, o țară care s-a văzut recent, nu reusește să facă un recensământ care să nu fie contestat.
De asemenea, este îndreptățită afirmația acelor lideri ai moldovenilor din Odesa care spun că au dreptul la autodeterminare, ca minoritate distinctă, potrivit reglementărilor internaționale?
Ar fi ciudat să vină un stat vecin să dea cu pumnul în masă și să le spună „dacă nu vă declarați români, vă ia mama dracului!” Încalcă nu doar reglementările internaționale ci și normele elementare de comportament, între state și între oameni.
Ar avea dreptul autoritățile din Ucraina să-i considere pe moldovenii din Ucraina altfel decât se consideră ei înșiși?
Înțeleg că România cere Ucrainei să scoată etnonimul “moldovean” din nomenclator. Și să declare „inexistența” moldovenilor. MAE ne-a obișnuit în ultimii ani cu tot felul de inițiative ciudate. Probabil că autoritățile de la Kiev au această prerogativă, nu știu legislația ucraineană.
Dar, cred că nu ar fi sănătos. Dacă mâine se creează un precedent cu „moldovean”, poimâine, alt lider de la Kyiv poate să scoată român sau ungur sau grec, din nomenclator, iar la recensământ, populațiile respective vor fi obligate să se declare altceva, numai ce se sunt, nu.
Istoricul Dorin Dobrincu: „România a jucat prost în ultimele trei decenii în relația cu Ucraina”
Dorin Dobrincu. FOTO: Agerpres
Din perspectivă istorică, ce sunt locuitorii din regiunea Odesa/ Ucraina care vorbesc limba română? Români sau moldoveni? Și de ce?
Dorin Dobrincu: Chestiunile identitare au fost, sunt și cel mai probabil vor fi marcate de o multitudine de factori, precum memoria familială, comunitară, apartenența statală, educația, propaganda în diferite forme.
Altfel spus, autoidentificarea este influențată de ceea ce auzi în jur, indiferent că este vorba de familie, de comunitatea ta, etno-culturală, religioasă, locală, regională, statală. Asta este valabil și pentru cetățenii României, și pentru cei ai Ucrainei sau ai Republicii Moldova.
În cazul particular al locuitorilor din regiunea Odesa, dar și al unora care trăiesc în partea de est a regiunii Cernăuți, care vorbesc o limbă pe care unii o numesc moldovenească, iar alții română, ar trebui să ținem cont și de autoidentificarea lor, nu doar de încadrarea politico-ideologică decisă de politicieni, ideologi și birocrați.
Ne-ar ajuta mai mult să-i și înțelegem pe acești oameni, dar și să găsim modalități inteligente de a avea un dialog cu ei, fără pretenția de a-i patrona.
Care credeți că sunt motivele pentru care acești oameni se identifică mai bine cu Moldova decât cu România?
Locuitorii din partea de est a fostului principat al Moldovei, ajunși sub stăpânirea Rusiei în 1812, într-un context istoric bine cunoscut, nu au participat în secolul următor la construirea statului și națiunii române. Excepție au făcut unii intelectuali, dar ei erau prea puțini și cu o influență limitată într-o societate rurală și puțin știutoare de carte.
Pur și simplu acești oameni au evoluat într-un cadru politic, cultural și instituțional diferit. Din punct de vedere istoric, ei au fost legați într-o formă sau alta îndeosebi de vechiul principat al Moldovei și de memoria acestuia, autoidentificarea lor fiind o consecință, cum spuneam, a memoriei comunitare, dar și a ceea ce au fost învățați prin interacțiunea cu autoritățile și cu alte comunități.
Atunci când Basarabia a făcut parte din România, în perioada interbelică, s-a încercat impunerea de sus în jos a identificării politico-naționale românești. Însă a fost o perioadă scurtă, insuficientă pentru a crea și consolida o autoidentificare națională românească la nivel de masă.
După încorporarea Basarabiei în URSS, în 1940, conducerea de la Moscova a decis ca teritoriul să fie împărțit între Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, partea cea mai mare, iar sudul și nordul să fie incluse în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.
Oficial, în RSSM nu existau români, ci moldoveni, care dădeau și numele republicii, și al limbii. În RSSU, tot oficial, existau și moldoveni, în fostele părți ale Basarabiei, dar și români, în Bucovina de Nord, în ținutul Herța, care făcuse parte din județul Dorohoi, sau în Transcarpatia, în Maramureșul de la nord de Tisa.
Această identificare națională oficială avea corespondent și în autoidentificarea acestor oameni. Situația nu s-a schimbat prea mult până astăzi.
Aș observa că deseori contemporanii au impresia că trecutul a fost exact așa cum au învățat la școală, adesea în manuale proaste, după programe ideologizate, al căror scop era doar în parte cunoașterea, într-o măsură chiar mai mare fiind avută în vedere perspectiva patriotică, cu diferențe de la stat la stat, de la o perioadă istorică la alta.
Națiunile nu sunt comunități atemporale, ci sunt construcții complicate, pe baze culturale, ideologice și politice. În cazul Europei de est, națiunile așa cum le știm astăzi se conturează și se consolidează grosso modo în ultimele două secole.
Considerați că sunt îndreptățite, din punct de vedere istoric, pretențiile României față de Ucraina pentru ca această țară să renunțe să-i mai numească pe acei oameni „moldoveni” și să-i trateze ca minoritate distinctă?
România a jucat prost în ultimele trei decenii în relația cu Ucraina. În spațiul public s-a discutat, într-un mod superficial, marcat de etnonaționalism, aproape numai despre chestiunile istorice și identitare. Cu puține excepții, politicienii români, indiferent că era vorba de cei de la putere sau din opoziție, și purtătorii lor de vorbe nu au fost de fapt preocupați de fapt de oamenii în numele cărora aveau și au pretenția că vorbesc, ci și-au urmărit și își urmăresc propriile interese.
Pretenția statului român ca statul ucrainean să-i numească români pe cei care astăzi se autoidentifică drept moldoveni are două hibe. Pe de o parte încalcă libertatea oamenilor de a se autoidentifica, de a declara că sunt ceea ce vor ei să fie. Pe de altă parte, la București pare a nu se înțelege că în Uniunea Europeană statele nu le pot impune altora ca proprii cetățeni să se declare ceva anume.
Ar avea dreptul autoritățile din Ucraina să-i considere pe moldovenii din Ucraina altfel decât se consideră ei înșiși?
Cum spuneam, ar trebui respectat dreptul oamenilor de a se autoidentifica așa cum vor. Inclusiv în Ucraina, inclusiv în România sau oriunde. Aceasta este o perspectivă liberală, care pune accentul pe libertăți și drepturi.
În același timp, există pe piață și perspectiva iliberală, ultranaționalistă, promovată de oameni care au încremenit în proiecte de secol XIX. Găsești susținători ai acestor perspective și practici în partide, și în cele mainstream, și în cele extremiste, în instituții, în mediul academic sau în presă.
Ele par să aibă un public numeros, consecință a unei educații în care spiritul critic este marginal, iar manipularea emoțiilor primare ține loc de informare și dezbatere.
Care sunt întrebările la care trebuie să răspundă MAE
În urmă cu două zile am solicitat și poziția MAE pe acest subiect, cu rugămintea să primim răspunsurile „în cel mai scurt timp posibil.”
Iată care au fost întrebările:
- Potrivit site-ului oficial al MAE, comunitatea românească din Ucraina ar fi „divizată artificial” în români și moldoveni. În același timp însă Comitetul consultativ pentru Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale al Consiliului Europei, în cel de-al patrulea aviz pentru Ucraina adoptat la 10 martie 2017 și publicat pe 5 martie 2018, recunoaște dreptul la autoidentificare a unei minorități ca un grup minoritar național.
- Care este poziția MAE privind această opinie a Comitetului Consultativ și care este poziția MAE în general asupra dreptului comunității moldovenești din Ucraina de a fi considerată minoritate distinctă de cea română (așa cum se întâmplă în prezent)?
- Ce demersuri ați făcut pe lângă liderii comunităților moldovenești din Ucraina (de exemplu pe lângă cei din regiunea Odesa) referitoare la drepturile minorităților naționale din Ucraina. Altfel spus, ei știu despre negocierile pe care le duceți cu autoritățile ucrainene pe aceste subiecte?
- Ce știți despre opinia liderilor comunităților moldovenești din Ucraina referitoare la legea minorităților naționale aprobată recent de parlamentul ucrainean?
- Cum vedeți viitorul celor două comunități despre care spuneți că sunt „divizate artificial” în perioada următoare?
Până la data publicării acestui articol nu am primit niciun răspuns. Vom reveni cu precizările MAE atunci când le vom avea.
Citește și alte articole relevate în acest context:
INTERVIURILE HotNews.ro