Ce știm sigur despre planurile lui Putin privind Ucraina, între atâtea incertitudini
Există un număr considerabil de încercări de a găsi un răspuns la întrebarea dacă armata rusă va ataca sau nu Ucraina. Aș sugera cititorilor, dintre multele, interviul dlui Armand Goșu din contributors.ro (exact cu acest titlu, „Va fi sau nu va fi război?” – aici), un articol din New York Times (aici), articolelele din Foreign Affairs (precum aici) și în special seria UcraineAlert susținută de Atlantic Council. Nimic nu este inevitabil, spun majoritatea analizelor, iar actorii principali ai evenimentului sunt în mișcare. Eșecul discuțiilor Statelor Unite, NATO și OSCE cu Rusia (dialog, nu „negociere”, sublinia secretarul de stat Antony Blinken) fac mai bine auzite „tobele războiului”. Însă incertitudinea rămâne.
Doctrina intervenției: de la „același popor”, la „genocid în Estul Ucrainei”
La 12 iulie 2021, Vladimir Putin a publicat pe site-ul presidential un lung articol „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”. Lungimea textului și ideile articolului arată că ne aflăm în fața unui document gândit să facă istorie. Putin susține, în esență, că rușii și ucrainenii sunt „un singur popor – un singur întreg”. Ucraina modernă ar fi produsul erei sovietice constituită „pe pământurile Rusiei istorice”, ca urmare, „adevărata suveranitate” a Ucrainei este posibilă „doar în parteneriat cu Rusia”.
Pe 11 octombrie 2021, Dmitri Medvedev a reluat tezele lui Putin într-un ziar de adresat cititorilor ruși (Kommersant). Fostul șef al statului și prim-ministru proba că ideile lui Putin reprezintă doctrină de stat susținută de întreaga elită politică.
Cum a fost imediat observat, aceste idei delegitimitează actualele granițe lor Ucrainei. O teză fundamentală a Dreptului internațional leagă popoarele de autodeterminare. „A se autodetermina” înseamnă pentru un popor dreptul de a constitui un stat pe „teritoriul său”, alegând liber forma de guvernământ. Afirmația „acesta este un singur popor”, legitimează, în sensul Dreptului internațional, acțiunile prin care națiunea întemeiază statul.[i] Mesajul lui Putin din 12 iulie 2021 reprezenta afirmarea directă (doar ușor cameleonizată) a dreptului Federației Ruse de a încorpora Ucraina. Referirea la „pământul Rusiei istorice” face parte din ambalaj.
Putin a mai avut gijă să adauge un instrumentar pentru legitimarea unei intervenții a Federației în Ucraina. A repetat în diferite contexte că rusofobia (în acest caz, a ucrainenilor) reprezintă „un prim pas spre genocid”. Toți am ști, afirmă el, că politica Kievului în Donbas, „arată a genocid”. Președintele Rusiei vizează prin aceste afirmații principiul „Responsabilității de a proteja” față de genocid și crimele împotriva umanității. Deși principiul nu susține intervenția unilaterală a unui stat, el reprezintă un pretext ușor de manipulat în cazul unei ocupații militare.
Știm sigur că Rusia are pregătită o doctrină menită să legitimeze absorbirea Ucrainei în Rusia. Doctrina exprimă voința fermă de a duce aecastă aspirație până la capăt, dacă nu acum, atunci într-un alt moment convenabil.
Pregătirea Occidentului: propaganda rusească privind „fascismul, antisemitismul” din Ucraina
Pașii spre refacerea URSS, cât se mai poate, sunt pregătiți de mulți ani. Încă din anul 2005, Putin numise prăbușirea imperiului sovietic drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”. Va relua afirmația recent. Politica rusă de creștere a controlului asupra statelor-altădată foste republici sovietice folosește argumentul pericolului la adresa securității: islamist în cazul statelor din Asia Centrală, fascist, pentru statele Europei de Est,
Mai ales din anul 2014, după ocuparea Crimeei, Rusia s-a străduit să facă Ucrainei o imagine de țară fascistă și antisemită. Anume aceste calificative, întrucât la ele este Occidentul este sensibil. Vladimir Putin a motivat ocuparea Crimeii prin pericolul creat de un guvern ucrainean, emanație a loviturii de stat dată de „naționaliști, neo-naziști, rusofobi și antisemiți”.[ii]De-a lungul timpului, presa din lume, inclusiv din România, a preluat alegațiile concepute la Kremlin. Pentru cât de inadecvată este prezentarea societății ucrainiene drept o amenințare la adresa evreilor, reproduc evaluarea făcută de Consiliul Atlantic în anul 2018:
„Sensibilități pentru extrema dreaptă există în Ucraina, însă micile grupări ultranaționaliste atrag puțină susținere în opinia publică. În apropierea alegerilor prezidențiale din 2018, sondajele recente indică pentru votul combinat al candidaților prezidențiali de extremă dreaptă aproximativ 4%. Un nivel tot derizoriu de simpatie obțin și partidele de extremă dreaptă Svoboda și Corpul Național. Prin comparație cu sprijinul acordat partidelor de extremă dreaptă precum AfD în Germania (sprijin de 12,6%), Mișcarea Națională a lui Marine le Pen (13%) și Liga Nordului din Italia (17,4%), populația Ucrainei arată puțină simpatie pentru extrema dreaptă. […]
În comparație cu vecinii săi din Europa Centrală și de Est, Ucraina rămâne o societate remarcabil de tolerantă, chiar dacă se confruntă cu o ocupație rusească pe o parte a teritoriului său. Un sondaj al Centrului de Cercetare Pew din 2016 a constatat că între țările sudice, centrale și est-europene, Ucraina a avut cel mai înalt nivel de acceptare a evreilor, doar 5% dintre cetățeni fiind în dezacord. Prezența evreilor în viața economică și politică a țării în roluri de conducere este rareori un subiect al discursului public și este acceptat ca fiind normal. Țara are un prim-ministru evreu, Volodymyr Groisman. Șeful de personal al președintelui este evreu, la fel ca ultimul său șef de personal, Borys Lozhkin, care conduce Confederația Evreilor din Ucraina și este vicepreședinte al Congresului Evreiesc Mondial.
Potrivit Confederației Evreiești din Ucraina, mai mult de treizeci din cei 427 de parlamentari sunt evrei. Iar Comitetul pentru relații interparlamentare cu Israelul este cel mai mare dintre toate grupările de acest fel din cadrul Radei ucrainene, numărând aproape 140 de deputați, o treime din legislatură”.[iii]
Între timp, alegerile l-au trimis la funcția cea mai înaltă a statului ucrainean pe Volodymyr Zelensky. Ucraina a devenit a doua țară în lume, după Israel, unde și președintele, și primul ministru, sunt evrei. Faptul nu a împiedicat autoritățile de la Moscova să acuze de fascism și antisemitism întreaga societate ucraineană; și nici preluarea acestora de lumea întreagă. Știm sigur că sensibilitatea Occidentului la manipulare reprezintă o vulnerabilitate geo-strategică.
Scenariile de invadare a Ucrainei
S-au imaginat mai multe scenarii de invadare a Ucrainei, cu obiective care se repetă de la un autor la altul (vezi și aici): o ofensivă care să permită separatiștilor din regiunile Donețk și Luhansk să creeze o entiitate statală separată; crearea unui pod terestru către Crimeea; capturarea orașelor importante din Ucraina; destabilizarera Bugeacului, care ar permite Rusiei să amenințe regiunea Odesa; ocuparea integrală a țării.
Sunt speculații care provin dintr-o perspectivă strategic-militară. Câștiguri parțiale nu corespund nici tezei că rușii și ucrainenii sunt un același popor, și nici dorinței de refacere a teritoriului fostei Uniuni Sovietice, atât cât se mai poate. Putin are ca țintă controlul complet al Ucrainei. Un guvern antirus la Kiev peste teritoriul neocupat va descuraja actorii tranzacționiști din Occident să facă pace cu Rusia. Ocuparea parțială a Ucrainei îi va da bătaie de cap lui Putin. Intervenția militară generală simultan cu un atac intern care să asigure Kremlinului numirea unui guvern cu rol de păpușă pare calea cea mai sigură. După victorie, alipirea Ucrainei la Rusia devine o banală reconstrucție constituțională, chiar mai simplă decât în cazul Belarusului. Ca primă consecință, raptul Crimeei va dispărea din agenda internațională.
Ce va câștiga Rusia, ce va pierde Occidentul?
Ucraina este o țară săracă. GTP-ul ei pe cap de locuitor este 4.958$. În Rusia, atinge 11.654$, de două ori și jumătate mai mult. Rusia va cheltui cu Ucraina, nu va primi. Renumitele ei pământuri bune pentru agricultură? Una dintre reușitele regimului Putin (da, există câteva!), a fost să transforme Rusia, dintr-o importatoare de produse agricole, într-o mare exportatoare. Eventualele cîștiguri economice ar păli oricum față de sancțiuni, care pot merge până la înghețarea activelor, interzicerea afacerilor cu companiile occidentale, scoaterea Rusiei din mecanismul bancar SWIFT.
Avantajul militar? Sigur, preluarea Ucrainei scade vulnerabilitatea în cazul unui marș terestru spre Moscova. Dar cine își închipuie că NATO ar ataca Rusia? O aberație pe care Putin o invocă, dar nimeni nu crede în ea, începând cu autocratul însuși. Raptul rusesc va motiva și legitima masiva prezență militară a NATO în Țările Baltice, în Polonia, România și poate în Bulgaria. Deja finlandezii discută despre aderarea țării la NATO. Suedia este la rând. Consecințele militare ale ocupării Ucrainei vor fi, paradoxal, negative.[iv]
Pentru a păstra autoritatea NATO și a Uniunii Europene, ca stâlpi ai ordinii internaționale, în urma invadării Ucrainei, Rusia trebuie marginalizată. Teza clasică, că interdependența economică îmblânzește relațiile internaționale, pare a nu mai fi valabilă. Rusia și China folosesc globalizarea ca armă. Exemplul tipic este Nord Stream II și creșterea abruptă, în această perioadă, a prețurilor energiei.
INTERVIURILE HotNews.ro