Cei care pleacă și cei care rămân

„Ați plecat, mamă. V-ați dus printre străini“. Buna își strânge buza de jos între degete cu aceeași mișcare organică cu care altă dată aduna poalele plăcintelor. Un gest intențional, care vorbește despre mersul lumii, marcând de această dată finalul vizitei mele în România. O privesc în geamul vitrinei din încăpere și îmi pare că toată lumina s-a concentrat pe fotoliul pe care stă. Nu e prima dată când mă aflu aici, la celălalt capăt al vitrinei – mi-e limpede că idealizarea este expresia unei negocieri. O negociere în care eu o privesc prin ochi de copil, sperând ca lumea adulților mă va mai ocoli o vreme, iar ea îmi spune, fără vreun cuvânt, că a venit timpul să plec.

Că nu vom mai ajunge niciodată, cu adevărat, acasă, am intuit, și noi și ei, încă de la prima revenire. Am gestionat însă situația în moduri divergente, deși atunci cu toții visam să găsim un loc durerii provocate de o pierdere. Pierdusem un viitor trăit pe teritoriu comun, un previzibil, un firesc. Cu fiecare plecare, distanța a continuat să crească, cu fiecare revenire, firescul aluneca spre o emoție mediată ritualic, singura cale de a facilita raportul cu o lume inaccesibilă. Durerea, lăsată să aleagă singură, își găsise astfel loc în cadrul familiar al lui așa a fost să fie – cei plecați cu cei plecați, cei rămași cu cei rămași. Odată cu trecerea anilor, ne-am încurcat într-atât în propriile trăiri, încât am uitat cum să fim unii cu alții. Așa se face că, de la un timp, mâncam împreună dar plângeam fiecare în camera lui.

Plecarea nu este un act, ci o lungă tranziție. Nu cred că greșesc când spun că a te stabili în altă parte înseamnă la fel de mult a putea tranzita, fără mecanisme ajutătoare, două puncte dinăuntrul tău.

Pentru mulți dintre părinții noștri, șansa unei relații nemijlocite cu lumea din afara României s-a petrecut târziu, iar pentru bunicii noștri nu a venit niciodată. Întârzierea a fost marcantă, opțiunea liberei circulații venind, pur și simplu, prea târziu pentru a mai putea însemna o eliberare de imaginea contorsionată până la anihilarea esenței, a ceea ce este, în fapt, străinătatea – un alt loc de pe pământ. Începutul relației cu ideea de „în afară“ a fost una accidentală, urmarea reziduală a unei experiențe indirecte, mediată de stat. Fiind construită pe sentimente ca frică, nesiguranță sau pe mirajul promisiunii unei libertăți absolute de către un sistem ce părea că îți poate citi gândurile, ea se situează, natural, undeva la limita cu misticul. Iar noi, cei plecați într-o lume care cumva există, dar mai mult nu există, am sfârșit prin a împrumuta, prin asociere, din atributele ei.

Am pășit astfel în necunoscut, trecând granița spre un soi de neființă prin lipsa unui translatări pe orizontală – ne-am mutat dintr-un loc în altul, și înlocuirea ei cu una pe verticală – am plecat într-un loc mai bun. „În afară“ nu a avut vreodată șansa să rămână doar un vector de locație, ci a fost, de la bun început, unul de percepție. „Afară“ sunt cei care nu mai sunt într-un înăuntru bine definit.

În lipsa unei șanse ca durerea să poată găsi un loc comun la intersecția celor două lumi, cei din afară au îngrămădit-o în alte structuri. S-au aruncat cu foame în noua cultură, poate au vizitat mai rar sau de loc România, poate și-au căutat și consolidat familii surogat în țările în care au plecat. Dar, mai mult decât orice, au trăit prin opoziție, scriind, de exemplu, mii de rânduri despre performanța organizării sociale occidentale. Rar însă povestea e rotundă, născându-se din nevoia de a-ți reconfirma alegerea plecării, atunci când durerea începe din nou să își facă loc de după rafturile perfect aliniate, pline cu produse fabricate responsabil. A încerca să demonstrezi, în mod repetat, că un anumit sistem este diferit față de cel din România și, din acest motiv, automat mai bun, este expresia lui „nu contează unde sunt, atât timp cât nu mai sunt acolo“.

Lipsa nevoii unei comparații va fi mereu direct proporțională cu gradul de intimitate pe care îl ai cu multidimensionalitatea culturii în care îți duci zilele și, astfel, cu încheierea perioadei de tranziție.

Suferim pentru că, nici unii dintre noi nu mai știm la un moment dat cine suntem. Nu ne mai putem defini prin rolurile pe care le îndeplineam până în momentul plecării și nu știm să ne asumăm, de la început, o identitate mai largă. Durerea însă nu se termină niciodată. Înveți să îi faci loc la masă, dar e acolo ca junghiul care îți amintește, pe vreme rea, că la zece ani ți-ai rupt mâna. Putem însă ajunge să revendicăm spațiul dintre lumi, uitându-ne la el mai degrabă sub semnul adunării decât al scăderii – o îmbogățire a spațiului comun, o ocazie de a înțelege, poate chiar șansa unui „împreună“ mai autentic. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro