Cernobîl. Un serial (şi) despre Rusia de azi

Pentru fiecare erou al Uniunii Sovietice, exista câte un idiot al Uniunii Sovietice, fără de care n-ar fi fost nevoie de primul. Aşa a funcţionat sistemul socialist în Europa de Est timp de 70 de ani, măcinând dialectic vieţi, nu-l puteai schimba. Şi pentru că regimul Putin îşi asumă pe faţă moştenirea imperial-colonialistă a URSS, contruindu-şi de prin 2012 încoace şi baza doctrinară pentru revendicare, nu putea să lase fără replică acest mesaj tare almini-serialului Cernobîl de la HBO, difuzat pe parcursul lunii mai. Serialul a făcut senzaţie în publicul rus (la fel ca şi în cel românesc): pare că nu-i nimeni să nu-l fi văzut iar bulele social media s-au gonflat de comentarii şi meme cu accidentul nuclear din 1986.

Propaganda de stat (care include şi bună parte din canalele private, pentru cine nu ştie cum funcţionează în Rusia sistemul de control indirect al mass media) s-a prăvălit cu zgomot asurzitor în cele mai halucinante teorii conspiraţioniste. La nivelul de sus, e bănuită o încercare subtilă a HBO de a păta imaginea industriei nucleare sovieto-ruseşti, deci de a submina contractele companiei de stat Rosatom, cum ar fi cel pentru centrala de la Paks, Ungaria; ori fantomaticul proiect de la Belene, lângă Turnu Măgurele. La nivel tabloid (adică, în Rusia, ştirile de seară pe TV), s-au pus în circulaţie poveşti cu agentul CIA care a provocat explozia de la Cernobîl, copy-paste după vechea memă KGB de anii ’80 cu SIDA inventată în laboratoarele americane.

Una peste alta, o radiografie perfectă a regimului şi opiniei publice ruseşti dirijate, care nu concep că ceva de mare audienţă poate fi scos din calapoadele politicului – adică, în Rusia de azi ca şi în URSS, paranoia competiţiei globale, maniheism, conspiraţii, dezinformare. Adevărul e însă taman pe dos: dacă vrei să cauţi neapărat noduri în papură excelentului serial Cernobîl, l-ai putea acuza tocmai că fluidizează şi eroizează prea mult anumite situaţii şi personaje, deci umanizează URSS. Realitatea sovietică era de fapt mai confuză şi impersonală, însă aşa ceva e greu de redat în naraţiune de film cu audienţă mare.

Băieţii buni – profesorul Legasov şi ministrul Şcerbina – erau de fapt tot nomenklaturişti din aparat, având în spate o viaţă de compromisuri şi avantaje presupuse de poziţia lor. Băieţii răi nu au fost doar ăia trei judecaţi, ci tot sistemul, inclusiv oleacă băieţii buni. Oamenii de ştiinţă care “înfruntă sistemul”, se contrazic pe faţă cu liderii de partid sau poartă discuţii existenţial-filozofice cu ei, sunt o ficţiune. În anii ’80 Kremlinul nu împuşca intelectuali dizidenţi, dar avea destule metode să prevină fronda şi acţiunea coordonată anti-sistem, portretizată în film de personajul colectiv imaginar Ulyana Khomyuk, savanta din Minsk.

În tribunalele sovietice nu se făceau pledoarii şi depoziţii-bombă, cu suspans cinematografic, ci se citea planificat de pe foaie, inclusiv pe banca judecătorilor, totul sub coordonarea procurorului. “Voluntariatul” în caz de urgenţă de stat e tot o ficţiune pioasă, omul muncii sovietic având de ales între două căi: fie te lăsai distrus în malaxorul programat, dar măcar primeai 800 de ruble şi medalia de erou al URSS din prima propoziţie; fie nu, şi atunci erai distrus social lent şi pe tăcute, fără nici un folos, lăsând moştenire copiilor doar un dosar de cadre prost.

Masha Gessen, o cunoscătoare în profunzime a Rusiei, trece în revistă în New York Times toate aceste noduri în papură, chiar exagerând în partea cealaltă cu critica filmului. Deoarece, mi se pare mie, fludizarea narativă era cumva inevitabilă şi nu alterează decisiv atmosfera sau linia poveştii. Noi ăştia din Est ştim că interacţiunea cu politrucii comunişti nu avea nimic din claritatea morală şi dramatismul din Erin Brockovich, deci putem lua nişte scene din film cum grano salis; iar audienţa din Vest avea probabil nevoie de un pic de americanizare (adică raţionalizare) a unor episoade ca să nu piardă firul.

Dincolo de asta, nimic nu egalează extraordinar de migăloasa alcătuire a decorurilor, personajelor şi chiar a luminii din film (cum observă Gessen), care te aruncă brusc în chiar comunismul anilor ’80: cine l-a trăit, ştie, exact aşa se vedea. De la obiectele mărunte până la exterioarele grandioase (trase la Ignalina, centrala nucleară-soră a Cernobîl, decomisionată după intrarea Lituaniei în UE), totul s-a studiat în detaliu şi s-a reconstruit în filigran.

Dar cel mai important, filmul redă cu acurateţe şi fără didacticism un episod important din istoria modernă a Europei. Numai un buzunar adânc ca al HBO şi o echipă scenariu-regie profesionistă puteau produce combinaţia asta de tensiune şi echilibru, ferind filmul de anacronisme şi pedagogie politică ieftină aplicată retroactiv. Rezultatul nu-i nici anti-sovietic, nici pro-sovietic; nici triumfalist, nici nostalgic; nici elitist, nici populist-telenovelist – ci le transcede pe toate, exact atâta cât trebuie pentru a descrie cu sobrietate, deci credibil, atât drama umană cât şi sistemul politic care a produs-o.

Indignat din reflex la maximum, după cum îi e felul, aparatul rus de propagandă promite să răspundă: canalul NTV a zis că va face propriul film despre Cernobîl, care “să spună adevărul”. Dacă regimul chiar va băga bani masiv în aşa ceva, atunci va ieşi cel mai probabil un fel de “Ecaterina cea Mare”: super-producţie bine jucată, în decoruri over-the-top, cu focus pe poveşti individuale emoţionante şi o naraţiune generală fake prin omisiune, astfel încât să răspundă comenzii şefului cu propaganda şi PR în regimul Putin, Vladislav Surkov. Dacă nu, va fi un film video de duzină cu şpioni americani, gheroi sovetici, împuşcături şi urmăriri cu maşina. Oricum, într-un fel sau altul, abia acela va fi un film plin de toate clişeele de la Holywood, adică ceea ce propaganda rusă acuză acum fără temei, pur ritualic.

Însă în ambele situaţii se va vedea incapacitatea sistemului oficial de artă şi cultură al Rusiei de a genera altceva decât producţii subordonate politic, pentru că asta e direcţia generală de mişcare azi. Chiar masa artiştilor nealiniaţi – mulţi – care s-au polarizat la extreme, arhaizanţi ori modernişti, în căutarea nişei de piaţă, frustraţi de pierderea ascendentului moral în societate din perioada sovietică, oscilează între dezabuzare, nevroză anti-politică, abisal, onirism, poveşti încâlcite şi filigrane stilistice la metru pătrat (cam ca la noi), când nu scriu policiers sau romane noir de consum. Deci chiar dacă s-ar demara un proiect rusesc Cernobîl cu toate bunele intenţii, şansa de a avea un scenariu de calitatea celui din serialul HBO e minusculă.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro