Cine are voie să fie numit Rus’? Geopolitica limbilor la Marea Neagră

O profesoară din Mykolaiv care a răspuns zilele trecute la mica anchetă EFOR “prin ce sunt ucrainenii diferiţi de ruşi” a adăugat următorul comentariu: “Eu sunt Elena, nu Alyona, şi sunt născută v Ukraine, nu na Ukraine”. O chestie complet obscură pentru un român; însă pentru cine e născut în Ucraina sovietică, dar mai ales a trăit ultimii ani de agresiune rusească, militară şi propagandistică, diferenţa este enormă. În URSS, în buna tradiţie de a minimaliza periodic tot ce nu era rusesc, referirea la republica unională din sud era cel mai adesea “na Ukraine”, cu o prepoziţie care denotă un loc indeterminat, cu limite fluide, ca şi cum ai spune “m-am plimbat pe dealuri”. Dimpotrivă, când era vorba de un teritoriu cu graniţe şi statut bine precizat, recunoscute de Moscova, se folosea cealaltă expresie: “v Ghermanii” adică “m-am plimbat prin Germania”.

Putin, evident, preferă şi azi în discursuri formula “na Ukraine” pentru ţara vecină pe care nu o recunoaşte şi vrea s-o distrugă, tocmai pentru a-i submina şi retoric legitimitatea: iaca, un teritoriu amorf, acolo, modelabil în funcţie de decizii politice, iar nu vreo entitate cu existenţă obiectivă. La fel când vorbeşte de Caucaz sau alte zone din componenţa Federaţiei Ruse, pe care nu-i nevoie să le delimitezi exact pentru că oricum sunt “naş – ale noastre”. Dealtfel termenul politic suprem minimalizator pentru Ucraina, încă de pe vremea ţarismului, era Malorusia, adică Rusia Mică; sigur aţi auzit de el. Dacă în trecut era cum mai era, astăzi e profund incorect să numeşti poporul sau limba ucraineană “maloruse”, termenul fiind clar asociat cu agenda politică expansionistă a Moscovei, de a încorpora tot ce doreşte ea într-un mare amalgam civilizaţional Ruskii Mir (lumea rusă). Multă vreme occidentalii n-au observat aceste diferenţe subtile iar în presa de limba engleză se mai scria uneori “the Ukraine”, adică echivalentul derogatorului “na Ukraine”, ca şi când numele ţării ar fi fost un substantiv comun. Din fericire limba română nu permite această confuzie, altfel sigur ar fi fost exploatată anul ăsta de propagandişti.

Dar mai important decât războiul ruso-ucrainean pe prepoziţii e cel pe proprietatea numelui Rus’, cu o uriaşă greutate simbolică şi politică. Acesta e numele unor vikingi care înainte de sec X-XI au domnit peste triburile slave de la nord-est de România actuală; sub dinastia mai cunoscută a Rurikizilor ei au pus bazele unei mari formaţiuni politice numite în cartea noastră de istorie “Rusia Kieveană”. Statul era unul tipic pentru medievalitatea europeană timpurie, în care elita conducătoare s-a asimilat în populaţia majoritară dar şi-a lăsat moştenire numele: un popor slav condus de o dinastie de extracţie scandinavă, creştinată recent din considerente strategice, cu legături şi aspiraţii occidentale la standardele vremii. Nimic exotic, oriental în această construcţie politică.

De exemplu, pe la anul 1050 principesa Anna de Kiev, fiica regelui Iaroslav cel Inţelept, fiul lui Vladimir (Woldemar) şi al Rognaldei, se căsătorea cu Henric I al Franţei, ocazie cu care s-a mutat la Paris, unde a rămas dezamăgită să constate că noua sa reşedinţă e un oraş mic şi ponosit, fără nimic din gloria şi strălucirea Kievului. Nu e nimic predeterminat istoric în faptul că mai târziu ţaratul Moscoviei a cucerit şi înglobat teritoriile astea, care timp de sute de ani au fost orientate pe o axă comercială nord-sud (de la Baltica la Marea Neagră – sau “de la varegi la greci” cum scria în manual nostru de istorie, pe vremea când noi eram prea mici ca să percepem importanţa acestor mişcări de civilizaţie în regiunea noastră) şi cu expertiză în navigaţie, iar nu una est-vest sau vreo lume asiatică misterioasă. Mult mai târziu au apărut filozofii geopolitici care au asociat anacronic Rus’ cu mistica Estului şi l-au reconstruit prin opoziţie cu Occidentul.

Creştinarea statului Rus’ s-a făcut de sus în jos, prin decizie politică a dinastiei scandinave – iar dacă e să-l credem pe istoricul Timothy Snyder, în primul rând pentru a proteja supuşii de raiduri de pradă care urmăreau înrobirea pe scară mare şi vânzarea lor ca sclavi în sud, dar şi în general a face mai puţin probabile atacurile din partea statelor creştine vecine. Creştinii nu puteau fi sclavi altor creştini, dar păgânii erau pradă liberă pentru oricine. Cu alte cuvinte, creştinarea Rus’ s-a făcut simultan cu trecerea de la economia de raid şi pradă a vikingilor rurikizi la una mai aşezată, bazată pe populaţii stabile şi agricultură. Suportul de know-how pentru acest proces l-a constituit infuzia de cultură scrisă şi instituţii dinspre ţaratele bulgare de la sud de Dunăre: importul de cărţi, cugetare creştină în slavona bisericească veche (OCS, un soi de limbă bulgară arhaică) şi alfabet chirilic de la Preslav (aflat pe drumul vostru către mare, între Ruse şi Varna) şi Ohrid a transformat Kievul într-un centru cultural şi politic autentic, aşa cum nu exista altul în regiune.

Deci Kievul, capitala acelui Rus’ scandinavo-slav, iar nu Moscova, a fost cu adevărat a treia Romă, în ordine istorică şi politică. E o întreagă discuţie cum Petru cel Mare, urmând pe Ivan cel Groaznic, a avut mai târziu idea genială de PR să impună eticheta “Rusia” pentru imperiul său în expansiune, apropriind astfel cultural tradiţia şi prestigiul Rus’ din perioada medievală timpurie, nume derivat el însuşi din graiuri vikinge. Istoriografia ţaristă de secolul 19, urmată apoi fidel de cea sovietică, a consolidat această paradigmă de interpretare fake prin omisiune: că în 1654, când hatmanul cazacilor a semnat un tratat prin care s-a pus sub protecţia ţarului Moscoviei, asta a marcat “reunificarea pe veci Rusiei Kievene” şi “reînnodarea unei istorii de 1000 de ani”. Hruşciov, când dintr-o urgenţă economică acută a trebuit să pună peninsula Crimeea ruinată în coordonarea republicii unionale Ucraina în 1954, a ales tot un moment simbolic pentru a sărbători trei sute de ani de frăţie… etc.

Discursul şi articolul lui Putin din 2021, cel care a justificat escaladarea războiului contra Ucrainei început în 2014 – Despre unitatea istorică dintre ruşi şi ucraineni – au avut rolul tocmai de a reafirma această viziune romantică selectivă cu faptele şi teleologică, cum că Ucraina aparţine statului rus modern în virtutea principiului continuităţii cu vechiul Rus’; coincidenţa de nume, iată, ajută, deci bătălia pentru aproprierea sa a avut sens. Opinia publică globală, hrănită cu Game of Thrones, a cam înghiţit poveştile astea cu iz medieval despre ciocnirea civilizaţiilor. De fapt, Rus’ kievean a devenit creştin-ortodox ca opţiune strategică de conexiune cu Bizanţul, dar a avut legături intense şi cu papalitatea (pelerinii din Kiev mergeau frecvent la Santiago de Compostella), dincolo de cele dinastice cu alţi prinţi europeni.

În concluzie, statul Rus’ medieval nu e Rusia de azi, ci un predecesor al multor state slave din nord-est, deci el în sine nu poate fi un argument pentru cucerire şi înglobare într-un imperiu modern. Nici primordialitatea (“ai noştri au fost aici înaintea alor voştri”) nu-i un argument valabil, mai ales când e vorba de evenimente petrecute cu sute de ani în urmă, care să bată deciziile adoptate democratic de cetăţenii care trăiesc azi pe un teritoriu. (Ştiu, asta poate fi şocant pentru românul mediu şcolarizat în ceauşism, care are impresia că, de exemplu, România modernă s-a făcut acceptată diplomatic în Europa în graniţele de azi pe baza unor poveşti cu daci, romani şi Mircea cel Bătrân).Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro