Cine moşteneşte poporul lui Vadim Tudor?
PSD se transformă treptat într-un fel de Grup de la Cluj transplantat, cu aceleaşi şanse incerte, în climatul exotic de Buzău. Facţiunea jihadistă a partidului este epurată cu ajutorul statului paralel, în aplauzele kommentariatului. Că veni vorba, iată că intervenţia centrului peste voturile filialelor locale, care la alţii e prilej de frământări şi dezaprobare publică, aici e binevenită: jos baronul Oprişan, bine i-au făcut, cum ar veni!
Vechii luptători anti-anti-corupţie se pensionează (special) în instituţii irelevante sau devin ecologişti şi postează compuneri blege pe Facebook despre cum se încheie un capitol în viaţa lor. Scandalagii notorii precum Mitralieră sunt concediaţi, ori se retrag la moşia personală, ca Olguţa, să fie mai puţin vizibili în campania care începe. Codrin scânceşte marginal pe Sputnik. Pe măsură ce PSD renunţă la aripa PRM-tineret şi trece prin acest tratament asistat de de-radicalizare, se naşte însă o mare dilemă.
E posibil ca intervenţia să reuşească, social-democraţia română să devină ceea ce trebuie şi până acum nu a fost, adică un partid modern şi pro-european, care-şi poate căra cu el şi votanţii în această călătorie transformatoare spre centru. E posibil ca intelectualii şi studenţii să dea năvală în partid iar România să continue să fie acea excepţie în UE: o ţară fără formaţiuni extremiste, pe stânga sau pe dreapta; un popor galeş, tolerant, binecuvântat de Dumnezeu.
Dar e la fel de posibil ca românii să nu fie totuşi o excepţie în Europa, deci să avem exact aceeaşi proporţie ca şi vecinii noştri de xenofobi, eurosceptici, anarho-anticapitalişti, antisemiţi (în ţară fără evrei), anti-imigraţionişti (în ţară fără imigranţi), conspiraţionişti, naţionalist-excepţionalişti, narodnic-păşunişti şamd. De ce am fi noi mai buni în privinţa asta decât maghiarii, slovacii sau polonezii?
Or, acest melanj politic roşu-brun a fost bine servit ani la rând de vechiul PSD, cu mult înainte ca Dragnea să preia puterea, sub Ponta şi predecesorii săi. Partidul a avut chiar monopol pe acest electorat după moartea lui Corneliu Vadim Tudor. Cu alte cuvinte, România n-are partide extremiste doar pentru că era imposibil să depăşeşti PSD pe partea dreaptă (sau pe stânga, pentru aia); dincolo de ei nu mai era decât zidul. Indiferent cât de radical voiai să fii ca formaţiune nou apărută, se găsea oricând un lider PSD care să fie şi mai trăznit decât tine, cu expunere mai bună pe TV-urile client. Un partid teoretic centrist înghiţise extremele, cum înghiţise şarpele lui Saint-Exupery elefantul: se vedea de la o poştă, dar n-aveai cum să-l scoţi de acolo.
De exemplu, se ştie cum a eşuat experimentul radical-naţionalist Ponta-Ghiţă la alegerile din 2016, acel partid Vlad Ţepeş despre care astăzi se tace apăsat, probabil fiindcă e un moment ambarasant pentru strategii din servicii care au decis să facă acea încercare prin omul lor din comisia de control (!) din Parlament. Întrebarea şi mai interesantă e de ce nu a reuşit nici măcar Dragnea să aibă succesul lui Orban în Ungaria, Vucic în Serbia, Kaczynski în Polonia etc, din momentul în care a dobândit puterea totală în stat iar datele problemei nu difereau mult în societatea românească faţă de celelalte.
E mult de analizat aici, dar probabil are de-a face cu faptul că politica (ca şi managementul) e până la urmă şi o artă, nu doar ştiinţă, adică cere talent şi ceva şansă; nu-i nici o garanţie că dacă tu repeţi conştiincios acţiunile altora vei avea neapărat rezultate la fel de bune ca ei. În plus, nu oricine este potrivit în orice rol, cum a fost cazul cu Ponta când s-a transformat peste noapte din clona lui Tony Blair în cea a lui Erdogan (şi îndărăt, astăzi). Virajele bruşte afectează credibilitatea personală chiar pentru un lider extremist – sau mai ales pentru el. Viktor Orban, Vucic şi Erdogan au popularitate reală în ţările lor şi câştigă alegeri fără să fure propriu-zis la urne; Dragnea (ca şi prietenul Plahotniuc în Moldova) au fost din altă categorie, cu popularitatea personală pe minus.
N-aveţi însă iluzii, sper, că ţara noastră profundă s-ar fi schimbat în ultimul an doar pentru că nişte lideri politici se joacă de-a scaunele muzicale între ei. Electoratul naţional-socialist românesc e tot acolo, în masa tăcută de votanţi, unde l-a lăsat de izbelişte Vadim Tudor. Ei sunt rezultatul unui proces social îndelungat şi specific, derulat timp de decenii sub Ceauşescu, pe care sociologul Barbu Mateescu l-a numit foarte inspirat (aici) CRIB: Comunismul Rural-Industrial Balcanic. Întregi generaţii s-au format în această reticenţă faţă de modernitate, străini şi schimbare în general; ele regretă selectiv valorile tradițional-naționaliste şi stabilitatea vechiului regim. Mai important, a apărut şi o cultură CRIB care, altoită pe narodnicismul spontan al Europei de Est, perpetuează atitudinea în rândul generaţiilor născute după căderea comunismului.
INTERVIURILE HotNews.ro