Cine smântânește borcanul cu energie?
ANRE este un „organism de reglementare și supraveghere (care) doar ține de șase pentru ca șmecherii din domeniul respectiv să poată smântâni tot borcanul, până la sfârșit …”. Și ANRM-ul este la fel. Ca la mai toate agențiile patriei, dar și la ministerul care se ocupă de energie … (Am pus ghilimele deoarece fraza a fost scrisă de un cunoscut, ieșit din viața publică, care vrea să rămână în anonimat.)
Săptămâna trecută am scris că prețul gazului românesc, implicit și al energiei electrice, este legat ombilical de „prețul de referință” ce este stabilit mișelește, încă din vremea lui Dragnea, printr-un ordin al președintelui ANRM, care stabilește că ne raportăm la prețul gazului de pe bursa vieneză, adică la prețul gazului provenit de la Gazprom. Cum nu avem instituții abilitate de a investiga trădarea, cum nu avem conducători care să priceapă industria energetica, suntem condamnați să plătim.
Săptămâna aceasta folosesc multe poze, imagini grăitoare dintr-o ofertă făcuta acum câteva luni de compania de distribuție de energie electrică Electrica SA, companie de bursă de altfel. Trebuie să spun că este una dintre cele mai transparente oferte văzute de mine și că toți apelează la aceleași „tehnici de marketing”.
Prețul energiei este format din două componente: una de piață, care se negociază la o așa zisă bursă și una reglementată de ANRE, care stabilește, printr-o cabală secretă, câți bani se duc la Tras-uri și câți bani se duc la distribuție. Prețul ăla negociat, să nu cumva să credeți că se duce la producător, este smântânit de „furnizori”. Vă reamintesc că producătorii care vând pe piața românească sunt Romgazul, OMV – Petrom și Gazpromul.
„Componenta de piață” nu este prețul de producție deoarece în toată această „cabală”, inervin de mai multe ori furnizorii. Așa ne explică un pliant al „furnizorului de gaze” Electrica SA, care se dovedește a mia oară că își depășește misiunea pentru care a fost creată compania.
Electrica ne explică cât de importantă este ea pe piața gazelor, dar și cât de importanți sunt disptribuitorii de gaze, unde „spuma” este luată de cei doi granzi: E.ON și ENGIE.
Chiar așa și este, deoarece din toată „piața liberalizată” doar o mică bucățică a migrat din captivitatea monopolului distribuitorilor regionali la alte companii, numite pompos „furnizori”, dar care nu sunt alceva decât „noile gulere albe” ale energiei, adică niște firme cu câțiva angajați care tranzacționează de mai multe ori aceeași moleculă de gaz (sau electron) care ne intră în aragaz sau în centrala de încâlzire. Observați că între toate componentele pieței de gaze (producător sau importator, transportator, depozit de înmagazinare, distribuitor și consumator) intervine câte un „furnizor”, care ca și cum i-ar trece molecula de gaz prin calculatorul prin care tranzacționează, își pune câte un adaos din care face profit. Pe vremea când a fost făcută oferta erau 144 furnizori. Azi sunt mai puțini, sub 70 în luna august 2021.
Ceea ce m-a alertat este ambiguitatea cu care este prezentat tariful de distribuție. Înțelegeti ceva? Eu înțeleg că se folosește „tehnica minimizării prețului” folosită curent în marketing.
Aruncând o privire ni se pare costul de distribuție și transport un fleac deoarece ei ne socotesc pentru un kilowatt și asta arată bine: ceva cu zero virgulă ceva la acel 1 KW. Un MW este 1000 de kilowatti, adică punem trei zerouri la cei câțiva bănuți scriși în ofertă.
La energie electrică, lucrurie sunt ceva mai complicate: producătorii, transportatorul, distribuitorii și cel mai jos „în lanțul trofic”, consumatorii.
Nu sunt mulți distribuitori, „țară mică, câteva mese”.
Dar fiecare distribuitor poate vinde energie electrică în toată țara în „calitate” de furnizor.
Care este prețul? … Iar o stratagemă de marketing: într-o zonă grafică mare, cu scris mare, ni se explică că statul încasează nenorocitul ăla de TVA, la care se adaugă acciza, contribuția de cogenerare și certificatele verzi – din care înțelegem că întradevăr acestea sunt mari. Tarifele de transport și distribuție apar în căsuțe mici și cu scris mai mic. Deranjant pentru mine este că nu ni se mai explică că prețul de producător nu reprezintă „prețul energiei din cadrul ofertei”. Acesta nu este alceva decât prețul producătorului la care se adaugă plusul „furnizorului”, adică ce nu se vede din „piața liberă”.
Dacă ne uităm pe factura de acasă, aceasta arată altfel. Cogenerarea, certificatele verzi și acciza sunt de câteva ori mai mici decât tarifele de distriburie sau de transport, savant clasificate de ANRE și notate la sfarșitul denumirii cu IT, MT, JT, TG și TL.
Sî revenim la preț: știm că fiecare producător are prețul lui: cel mai scump este la producătorul de cărbune, pentru că el plătește o groază de bani deoarece poluează. Acum prețul certificatului de CO2 se apropie de 70 de euro. Pentru fiecare MW produs din cărbune se plătește 0,91 certificate de CO2. La prețul de 63 euro certificatul, noi plătim în plus pentru un megawatt aproape 57 de euro, adică aproximativ 285 de lei.
INTERVIURILE HotNews.ro