Ciocnirea culturilor (II): Cum s-au adaptat româncele în Țările de Jos, acolo unde multe femei nasc acasă, cu moașă, iar doctorii te tratează cu paracetamol
9 românce stabilite în Țările de Jos (Olanda) au vorbit cu HotNews.ro despre sistemul medical din această țară, unde foarte multe femei aleg să nască acasă, cu ajutorul unor moașe, iar medicii prescriu tratamente doar în cazuri serioase: „Să fii trimis acasă, să te odihnești și să iei paracetamol a devenit deja o glumă în Olanda”, povestește una dintre femei.
La final de 2017, potrivit unor statistici Eurostat, România ocupa locul doi în Uniunea Europeană la capitolul cezariene, cu 44,1% copii născuți prin această metodă. La polul opus, Olanda are cel mai ridicat procent de nașteri acasă din lumea vestică: 15 % din femei. Moașele sunt de bază în cadrul sistemului medical olandez și ele sunt cele care au grijă de viitoarea mămică, în timp ce îngrijirea lor postnatală – Kraamzorg – este cu adevărat specială.
Imediat după naștere, timp de șapte zile, o asistentă vine opt ore pe zi la mamă acasă, pentru a avea grijă de ea și a o învăța cum să se descurce cu bebelușul. De notat este și faptul că asigurarea de sănătate este obligatorie, iar medicul de familie este singurul care poate trimite pacientul la un specialist.
Având în vedere aceste lucruri, am vrut să aflu cum s-au obișnuit cu acest sistem româncele care s-au mutat în Țările de Jos. Iată ce mi-au spus:
Silvia, 29 de ani, locuiește în Olanda de 11 ani: „Olandezii văd sarcina ca pe o parte normală a vieții. Când ești gravidă nu ești bolnavă”
Silvia locuiește în Olanda de 11 ani și lucrează la o firmă de IT din Amsterdam. Tânăra a născut la spital, deoarece bebelușul ei avea peste patru kilograme și nu a dorit să aibă complicații acasă.
Spune că îi place sistemul medical olandez, curățenia acestuia și faptul că nu trebuie să scoată niciun ban extra din buzunar; toate cheltuielile sunt acoperite de asigurare. „Prefer să plătesc extra dacă vreau să nasc la spital „dintr-un moft”, adică fără recomandare medicală, decât să nasc în spitalele românești și să fiu forțată la cezariană”, adaugă ea.
Silvia crede că statul încurajează femeile să nască acasă, pentru a limita gradul de ocupare al spitalelor.
„Ei văd sarcina ca pe o parte foarte normală a vieții. Când ești gravidă aici nu ești „bolnavă”, nu ți se bagă pe gât o mie de analize, și ceea ce ți se oferă este acoperit 100% de asigurare – de la primele analize, toate ecografiile (în afara de 3D, care este văzută ca un moft), nașterea în sine și îngrijirea medicală de după”, continuă tânăra.
În Olanda nu poți alege cezariana: „ei sunt anti operații inutile și recuperare grea. Ăsta a fost unul dintre primele lucruri discutate. Mi-au zis: „ai istoric medical în România, știm care sunt practicile medicale acolo, sperăm că nu vrei să ceri cezariană, pentru că nu recomandăm și nici nu oferim ca opțiune, este pur o decizie medicală”
„În România mă gândesc prima oară dacă am bani să merg la spital. Pot merge mâine să-mi fac o sută de analize de sânge, deși eu nu am nimic. Aici (n.r.- în Țările de Jos) se tratează în funcție de simptome. Sănătatea este direct corelată cu alimentația și se pune mult accent pe alăptare, mișcare în natură și sport.”
Andreea, 37 de ani, de 12 ani în Olanda: „Nu există posibilitatea de cezariană la cerere”
Andreea este software engineer și a născut în Olanda, la un centru de nașteri din cadrul unui spital, deoarece i-a fost frică de complicațiile pe care le-ar fi putut avea acasă. Ea spune că statul nu încurajează nașterea acasă, ci este doar o opțiune, pe lângă nașterea într-un centru de nașteri sau la spital.
Andreea a născut în 2019, iar sarcina i-a fost urmărită de o moașă, așa cum se întâmplă cu toate sarcinile fără probleme. S-a înscris la un cabinet de moașe, unde a fost întâmpinată cu multă empatie și i s-a explicat sistemul medical.
„Moașele nu se ocupă doar de sănătatea copilului, dar pun foarte mult accent și pe felul în care se simte mama. Tot ele supraveghează evoluția mamei după naștere.”
Tânăra consideră sistemul olandez informatizat și organizat.
„Dosarul tău este în format electronic și ai acces la el. Nu există medic specialist care să te aibă în grijă individual. Cazul tău este prezentat întregii echipe de specialitate din spital. Sistemul de urgențe medicale este și el foarte bine pus la punct.
Există o linie specială la care poți suna și descrie simptomele tale, unde ți se poate face o programare la urgență, ți se pot da medicamentele de care ai nevoie sau ți se poate spune că poți aștepta până medicul tău de familie e disponibil”, explică ea.
Cristina, 36 de ani, locuiește în Țările de Jos de un an și jumătate: „În Olanda, medicul de familie te sfătuiește să ai grijă de copil acasă”
Cristina lucrează în marketing și a născut în Haga, la spital, din două motive foarte clare – medicația anti-durere pe care acasă nu ar fi avut-o și pentru a avea acces extrem de rapid la îngrijire specializată de urgență, în cazul în care ceva nu ar fi mers bine.
Moașa este cea care s-a ocupat de toate detaliile și cea care a ținut legătura telefonic cu ea, în momentul în care travaliul s-a declanșat. „Când am ajuns la spital, totul era pregătit, moașa mă aștepta deja acolo și am intrat direct în salonul de naștere.”
Sistemul medical din Olanda i se pare că merge în zona de „normalitate”, unde nu trebuie să se streseze cu „plicul” și întrebările dacă să-l dea sau nu, cum, când și ce se întâmplă dacă medicul nu-l primește.
O altă problemă, adaugă ea, este legată și de supra medicație și numărul mare de investigații existente, așa cum citește pe forumurile românești.
„În Olanda, medicul de familie te sfătuiește să ai grijă de copil acasă și dacă febra nu trece după patru-cinci zile, te primește la cabinet să-l consulte. Știu că pentru românii de acasă așa ceva e strigător la cer, dar m-am obișnuit și mi se pare o abordare sănătoasă”, spune Cristina, nu fără a sublinia că în cazurile serioase și grave, îngrijirea este promptă și adecvată.
În cazul copiilor, adaugă ea, sistemul medical urmărește evoluția lui de la naștere la adolescență, „cu vizite foarte dese în primii doi ani și apoi mai rare. Un fel de policlinică cu medici pediatri unde ești programat periodic cu bebelușul pentru a-i monitoriza evoluția, pentru a-i face vaccinurile din schema obligatorie și pentru a depista din timp problemele medicale.”
În Olanda, mamele revin la muncă după patru-cinci luni de la naștere și nu după doi ani, așa cum se întâmplă în România.
„E discutabil care e impactul emoțional și fizic asupra mamei și bebelușului de a fi despărțiți de la o vârstă așa de mică. Însă, din punct de vedere organizatoric, sistemul este foarte bine pus la punct și există un întreg angrenaj de grădinițe și servicii de îngrijire copil (la domiciliul părinților sau al bonei) pentru a facilita întoarcerea mamei la muncă”, încheie Cristina.
Teo, 35 de ani, locuiește în Olanda de șase ani: „Fac tot ce pot să țină familia împreună”
Nașteri acasă în Olanda. Fotografiile sunt ilustrative și nu au legătură cu personajele din articol. FOTO: AFP/ Profimedia
Teo lucrează în IT, este însărcinată în cinci luni și spune că „nici prin cap nu i-a trecut” să nască acasă. Tânăra crede că statul încurajează nașterea acasă din două motive.
„Olandezii cred foarte mult în a face lucrurile natural, fără intervenții (este chiar rușinos dacă ai probleme de sănătate) și pentru că nașterile acasă sunt cea mai ieftină alternativă, deși statul îți trimite acasă un pachet cu lucruri „utile”, cum ar fi păturică absorbantă sau protecție de saltea.”
Ea spune că spitalele din Olanda sunt la nivelul clinicilor private din România, cu personal bine pregătit, amabil și condiții bune, dar e „cale lungă” să ajungi la ele, deoarece trebuie să treci pe la medicul de familie înainte.
„De cele mai multe ori, refuză să-ți dea trimitere la specialist (încearcă întâi să te lase să-ți treacă de la sine, pe urmă încearcă diferite tratamente și dacă tot nu ești bine după săptămâni de zile, îți dă o trimitere la specialist).
Investigații de prevenție (analize de sânge anuale, optică anuală, ginecologie anuală) nu se fac deloc; doar după ce femeile împlinesc 30 de ani au posibilitatea să facă un Papanicolau o data la cinci ani”, continuă ea.
Viitoare mămică recunoaște că a avut de multe ori anxietate puternică din cauza moașelor și a sistemului lor de urmărire a sarcinii (palpează abdomenul și ascultă inima copilului și atât), dar și a investigațiilor medicale minime pentru sarcină (trei ecografii + analizele de sânge de bază).
La puncte forte, Teo spune că sistemul insistă foarte mult pe implicarea partenerului la naștere și încurajează ca el să fie prezent în sala de nașteri. „Fac tot ce pot să țină familia împreună.”
Nicoleta, 43 de ani, locuiește în Olanda de cinci ani: „Ești tratat cu respect, nu există noțiunea de mită”
Nicoleta lucrează la o organizație guvernamentală care se ocupă cu tinerii refugiați veniți în Olanda și povestește cum în această țară asigurarea medicală este obligatorie și de la vârsta de 18 ani trebuie să o plătești. „Cine nu își permite sau are un venit prea mic primește de la stat, partial sau integral, un ajutor financiar, care să acopere asigurarea medicală de bază. Dentistul nu este inclus in asigurarea de bază”, explică ea.
Particularitatea sistemului, inclusă în asigurare, este acea moașă care vine acasă după naștere, timp de opt zile. „Ea îndrumă/învață mama despre alăptare, hrănitul cu biberonul, curăță locul unde a avut nașterea (dacă a fost acasă), pregătește micul dejun, prânzul, face un mic menaj – toate acestea au rolul de a se asigura că primele zile de viață ale mamei cu copilul se desfășoară în bune condiții”, mai spune Nicoleta.
Dana, în Olanda de 11 ani: „Lucrul de care se plâng toți expații (și unii olandezi) este tendința doctorilor de a trata orice simptom ca fiind o problemă minoră”
Tineri din Eindhoven se bucură de temperaturile sub zero grade. FOTO: Nicolas Economou/NurPhoto/ Profimedia
Dana este freelancer și povestește cum s-a așteptat ca sistemul medical olandez să fie o surpriză pentru ea, unde totul să meargă strună, dar nu a fost chiar așa.
„Lucrul de care se plâng toți expații (și unii olandezi) este tendința doctorilor de a trata orice simptom ca fiind o problemă minoră. Să fii trimis acasă „să te odihnești și să iei paracetamol” a devenit deja o glumă în Olanda. De-abia în momentul când ești clar foarte rău ești luat în serios, și uneori e cam târziu, apar complicații”, spune ea.
Dana susține că medicii de familie sunt foarte aglomerați și presați de firmele de asigurări să cheltuie puțin pe tratamente și „de asta s-a ajuns la această situație.”
În schimb, românca este recunoscătoare pentru că aici a învățat să nu se mai „doftoricească des, de multe ori fără sens” și apreciază cum doctorii „nu se aruncă direct la tratamente invazive (operații, pastile grele), ci încearcă să rezolve problema prin schimbarea stilului de viață (sport și alimentație).”
Natalia, 32 de ani, în Olanda de șase ani: „E greu să auzi „paracetamol” la orice problemă”
Natalia este software developer și mămică de aproape patru ani. A ales să nască în spital, deoarece și-a dorit cel mai bun tratament, în cazul unei complicații.
„Chiar dacă alegi să naști la spital, prioritate au mămicile cu probleme medicale. Dacă nu e loc la spitalul la care îți doreai, mergi în altă parte. Spitalele sunt impecabile.
Fiecare cameră este echipată astfel încât să poți alege diferite poziții de naștere, iar moașa te încurajează să alegi ce e mai bine pentru tine. Dacă totul e în regulă, la trei-patru ore după naștere mergi acasă cu copilul, unde ai o asistentă care vă monitorizează și te învață ce să faci cu bebe.”
Natalia spune că sistemul olandez este mai puțin orientat către prevenție decât cel românesc: „E greu să auzi „paracetamol” la orice problemă, dar m-am obișnuit și am căpătat încredere în sistemul lor. Încearcă să reducă bugetul cheltuit pe investigații care nu sunt necesare și să asigure loc și prioritate urgențelor.”
Marina, 40 de ani, în Olanda de 19 ani: „Am fost tratată cu respect, ajutată și îndrumată”
Marina are o firmă de curățenie și doi copii. Ea spune că a fost cât era să nască al doilea copil acasă, dar a preferat să meargă în cele din urmă la spital, deoarece nu a știut că moașa „poate să o coasă și că avea și anestezic.”
La ambele nașteri, spune ea, în spital, a „fost tratată cu respect, ajutată, îndrumată, iar personalul a fost mereu cu zâmbetul pe buze. Orice dorință era îndeplinită și orice întrebare avea răspuns.”
Marina crede că în România nu este tratată cu delicatețe și respect, ci doar „o altă femeie care naște și atât”.
Prețul a fost inclus în asigurarea obligatorie, care costă între 120 și 200 euro pe lună, în funcție de ce beneficii alegi.
Laura, 35 de ani, locuiește în Olanda de 18 ani: „Al doilea copil l-am născut acasă, în sufragerie”
Laura are o firmă de transport cu soțul ei, deși la bază este educatoare. Este mamă de doi copii și pe unul l-a născut la spital și pe cel de-al doilea acasă. În săptămâna 37, moașa a trimis-o la un set de analize, unde medicii au descoperit că ficatul ei nu funcționa bine, drept urmare a născut la spital. Un ginecolog i-a preluat cazul, totul a fost perfect, iar la o oră și jumătate distanță a plecat acasă.
„Al doilea copil l-am născut acasă, în sufragerie. Am făcut analize preventive la sânge, să nu se repete problema cu ficatul și totul a fost ok”, povestește ea.
Nu există clinici private, totul se întâmplă la spitalul de stat și orice analiză sau operație se face doar dacă este necesar. „Nu se fac analize preventiv nici la copii, nici la adulți. Cel mai des medicament recomandat este Paracetamolul, iar ei sunt adepții terapiilor, dacă se poate. Nu am probleme cu sistemul de aici, nimeni nu așteaptă nimic, își fac munca, îți vorbesc frumos și te respectă”, încheie ea.
Raluca, 36 de ani, de patru ani în Olanda: „M-au lăsat să stau cu copilul pe piept o oră, fix după naștere”
Raluca spune că are colege de serviciu care au născut acasă „și le respect decizia”. „Cred că o femeie trebuie să fie lăsată să nască acolo unde se simte cel mai bine. Mie mi s-a părut riscant, așa că am ales să nasc în spital, sub supravegherea doctorului”, spune tânăra care lucrează ca director financiar în Amsterdam.
Raluca a vrut inițial cezariană, pentru că i-a fost frică de naștere, dar în cele din urmă a născut natural, cu epidurală, iar soțul ei i-a fost tot timpul alături. „Doctorii au fost amabili și înțelegători și m-au lăsat să stau cu copilul pe piept o oră, fix după naștere. Apoi, după încă două ore, m-au trimis acasă pe picioarele mele”, adaugă ea.
INTERVIURILE HotNews.ro