Claude Lefort și comunismul

După explozia euforică a perioadei 1989-1991, când se considera că modelul teoretic și politic leninist era complet epuizat și compromis, iată că o serie de gânditori revin asupra chestiunii comuniste cu perspective interpretative originale și incitante. Între aceștia, filosoful politic francez Claude Lefort (născut pe 21 aprilie 1924, decedat acum cinci ani, pe 4 octombrie 2010), autorul unor studii esențiale pe teme precum birocrația modernă, totalitarismul fascist și comunist, tradiția iacobină, precum și gândirea lui Machiavelli.

În volumul său La complication. Retour sur le communisme (Fayard, 1999), teza lui Lefort este deopotrivă limpede și menită să provoace controverse. În polemica elegantă, însă nu mai puțin pronunțată cu François Furet și Martin Malia, autorii mult-discutatelor cărți Le Passé d’une illusion și The Soviet Tragedy, Lefort susține că bolșevismul (ori în genere comunismul secolului XX) nu a fost pur și simplu un miraj ideologic.

Ideologia a contat enorm, și acest lucru fusese subliniat încă de Soljenițîn în Arhipelagul Gulag, însă doar pasiunea ideilor, ori voința de a impune un proiect utopic nu explică fenomenul comunist în amploarea și duritatea sa fără egal. În spiritul sociologiei franceze inspirate de Émile Durkheim, Lefort privește comunismul ca pe un „fapt social total” (concept introdus de Marcel Mauss). Sistemul totalitar nu poate fi deci considerat doar ca „suprastructură” emoțional-ideatică, fără a pierde din vedere substratul său instituțional. Nu marxismul original, așa cum s-a constituit el în tradiția stângii radicale vestice, explică tragedia sovietică, scrie Lefort, ci mutația introdusă de Lenin.

Există, desigur, o filieră despotică în inima proiectului marxist, însă ideea partidului ultra-centralizat, sectar, militarizat la extrem, cu o ierarhie înghețată în care doar vârfurile cunosc ideile ezoterice, deci gnoza ocultată de retorica egalitaristă destinată consumului de masă, toate acestea sunt direct legate de intervenția lui Lenin în evoluția social- democrației ruse și europene. În această privință, Lefort îi reproșează pe drept cuvânt lui Furet (și am putea adăuga noi, reproșul i se poate adresa și istoricului Tony Judt, autorul faimoasei lucrări Past Imperfect: French Intellectuals and Communism) o anumită ignorare a criticii totalitarismului operată de stânga anticomunistă și anti-autoritară din Occident. Să amintim aici grupul Socialisme ou barbarie, în care, alături de Lefort, s-a afirmat Cornelius Castoriadis, filosof social și analist politic care a jucat un rol remarcabil în desacralizarea doctrinei leniniste, a sovietismului în genere, în ultimele decenii.

În privința discuției comunism-fascism, despre care am mai avut ocazia să scriu, Lefort subliniază faptul esențial al supremației Scrierii presupus revelate ca diferență specifică a totalitarismului de stânga. Cultul dogmei însă, atât de prezent în comportamentul comunist, nu se manifestă ca experiență pur individuală, ci ca participare la ritualul colectiv al subordonării rațiunii autonome în raport cu dictatul ideologic al partidului. Lenin duce la ultimele consecințe ideea relației privilegiate între „teoria” și „mișcarea revoluționară”. Aceasta din urmă se structurează ca fenomen modern în figura partidului presupus infailibil, posesor al unei omnisciențe în raport cu care orice îndoială nu poate fi decât o mizerabilă trădare (Lefort a analizat acest tip de raționament al acuzației demonizante în scrierile sale despre totalitarism).

Ce spune nou Lefort în acest eseu? Înainte de toate, el insistă asupra diferenței filosofice capitale dintre comunism și liberalism. În contrast cu Furet, care vedea în comunism un fel de bastardizare a filonului radical-democratic și egalitar al modernității, Lefort accentuează faptul că liberalismul autentic este de neînchipuit în afara unui regim care încurajează libertățile politice. Orice s-ar spune despre modelul leninist, el este eminamente ostil ideii și practicii libertății. Lefort îl citează pe Tocqueville: „A acorda epitetul de guvernământ democratic unui regim în care nu există libertate politică este o absurditate flagrantă”. Asfixierea democrației în sistemul leninist provine din chiar rolul și natura partidului ca instituție atot-înglobantă, contraparte seculară a misticii unificării totale a corpului politic în figura suveranului absolut. Modelul leninist rupe cu tradiția critică a Luminilor, reintroduce omogenizarea integrală a socialului ca ideal și principiu pragmatic. În polemica manifestă cu Furet și Malia, dar și cu tezele lui Raymond Aron din lucrarea clasică Démocratie et Totalitarisme, Lefort vede în imposibilitatea reformării democratice a comunismului esența problemei. Sistemul comunist se definește ca ambiție de dominație totală, iar orice renunțare la acest scop nu poate decât să-i anihileze forța de supraviețuire. La polul opus, scrie Lefort, „democrația liberală se naște din respingerea dominației monarhice, din descoperirea împărtășită colectiv că puterea nu aparține nimănui, că aceia care o exercită nu o încarnează, că ei nu sunt decât depozitarii autorității publice, în chip temporar, că nu este învestită în ei nicio Lege supremă – fie ea a lui Dumnezeu sau a Naturii, că ei nu dețin cunoașterea ultimă a ordinii lumii și a ordinii sociale și că nu sunt ei în măsură de a decide ceea ce fiecare individ are dreptul de a face, de a gândi, de a spune ori de a înțelege”. Aici se află esența chestiunii comuniste: instituția partidului unic se constituie ca fortăreață monolitică (embrionar înainte de 1917, ca fenomen global după luarea puterii de către bolșevici). Marxismul adoptat și convertit de Lenin încetează să mai fie o modalitate de cuprindere a realului, o doctrină revoluționară, și se transformă într-un corp de idei în numele cărora militanților li se solicită „o disciplină de acțiune care face din ei membrii unui corp colectiv”.

Bolsevismul adaugă mitologiilor revoluționare ale secolului XIX un element fără precedent: încorporarea puterii în acel tip de reprezentare pe care l-am putea defini drept partidul ca entitate magică. Cu alte cuvinte, nu doar mitul antifascist explică iluziile și auto-hipnoza comunistă în veacul douăzeci, ci atracția înregimentării, atracția morbidă a abandonului facultăților critice în favoarea (pseudo)logosului transcendenței istorice (Lefort citează masiv din La Boétie pentru a lămuri fenomenul pe care cândva l-am identificat drept „voluptatea supunerii”). Comuniștii, care continuă să susțină ultra-dogmaticul Partid Comunist Francez știind despre ce era vorba în experiența stalinistă, nu o fac doar din orbire sau naivitate. Cheia se află în identificarea febrilă cu modelul organic al partidului ca pedagog, părinte și despot (metafora febricitării nu este deloc întâmplător aleasă). Nu este suficient să spunem împreună cu Furet că leninismul a fost o iluzie, o paranteză aberantă, ori precum Malia, că a fost un castel din cărți de joc. Lefort, precum Ken Jowitt sau Richard Pipes (în pofida diferențelor dintre aceștia) insistă asupra momentului instituțional în explicarea totalitarismului. Nu istoria psihologică, ci acea a structurilor instituționale, înainte de toate a partidului, relația acestora cu lumea reprezentărilor simbolice, a miturilor și emoțiilor colective, poate explica de ce-ul altmineri paradoxal al angajamentului comunist.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro