Când iubirea de țară încape într-un bagaj de cală

Educatoarea a fost prima care m-a învățat să mă port frumos la nivel de instituție. Când m-a trimis în ultima bancă, după ce am rămas cu mâna jos la întrebarea „credeți că lupul ar trebui omorât pentru ceea ce i-a făcut Scufiței?”, m-am gândit de unde vine puterea ei de a-mi decide locul între oameni. Din scaunul de lângă ușă, clasa redevenea camera de zi a unei case în care, până mai ieri, locuise o familie, iar personajul tăcut, care în primele rânduri era parte din grup, se retrăgea cu totul în rama din mijlocul peretelui. Dacă îmi aplecam ușor capul, îl puteam face să dispară, înghițit de lumină – o pedeapsă potrivită, îmi imaginam, pentru un lup.

Am interiorizat atunci distanțarea ca mijloc de control și lipsa participării ca încercare de a contracara puterea nou descoperitei autorități. Astfel s-a conturat contractul meu social formal, pe care l-am consolidat cu încrâncenare în anii care au urmat, presupunând, la fiecare pas, că subtextul lui este dreptatea. Distanțarea a devenit în timp dezinteres, poate chiar apatie, iar lipsa de implicare a făcut ca mai toate formele de autoritate să fie întâmpinate cu rezistență.

Ce nu am intuit a fost că rezistența, practicată pe termen lung, te forțează spre extreme, acolo unde intensitatea este constantă. Mai mult decât atât, ne puteam hrăni reciproc, întrucât atunci când ea nu se năștea în mod natural, o fabricam eu din evenimente dintre cele mai banale.

Cum nu am putut să îmi îndrăgesc țara pentru ceea ce era, am preferat să plec, să nu fiu încă unul dintre cei care ajung să o urască. Primii cinci ani de după plecare mi i-am petrecut, printre altele, în sevraj. Pentru un dependent de haos, siguranța este plictisitoare, până la a nu te mai simți viu. Lipsa unei rețele de suport a fost atunci dublată, poate chiar dominată, de pierderea intensității. Nici până astăzi nu știu care dintre cele două fenomene a devenit principala mea sursă de melancolie, haosul s-a simțit mai mereu ca „acasă”.

Dacă sună familiar este pentru că, probabil, nu am fost singura care a continuat să ducă o luptă, pe alocuri îndreptățită, dar ale cărei practici epuizante nu justificau contextul prezentului. În ceea ce mă privește, această etapă descrie o evoluție iminentă, o consecință directă a felului în care am experimentat libertatea. Libertatea noastră a fost urmarea unei revoluții, și nu a unei reforme – ne-a intrat direct în sânge, lăsându-ne bulversați, fericiți, dar încă flămânzi. Ne-am petrecut zeci de ani încercând să reproducem sentimentul de atunci, convinși fiind că adevărata libertate presupune o trăire mereu intensă, iar dacă nu se simte așa, atunci probabil este altceva. Dependența este însă opusul libertății, iar dependența de un sentiment nu este cu nimic diferită.

Ceea ce educatoarea nu a reușit prin metode disciplinare, a reușit prin naturalețea cu care își purta apretul în dunga ce se rupea din cot de fiecare dată când gesticula și fusta maro care se mișca în contratimp cu picioarele ei îmbrăcate într-un ciorap al cărui nuanță se numea „culoarea pielii”. M-am identificat, fără să știu, cu imaginea unei sărăcii demne, atât de importantă pentru noi atunci. Astfel s-a conturat contractul meu social informal, regăsit, zeci de ani mai târziu, odată cu nevoia de renegociere a celui formal, după tipicul unei alte țări. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.sro