Combustibili fosili, energii „verzi”, dictatori

Suntem sclavii combustibililor fosili.

Tranziția globală pe care abia am început-o, în mod inegal,

nu este o muncă de ani, ci de decenii, dacă nu de secole.

Vaclav Smil, 2022

Invazia militară din Ucraina a produs o serie de efecte imprevizibile, axate pe dependența țărilor europene de aprovizionarea cu combustibili fosili din Rusia. Am prezentat deja două „victime” colaterale ale acestei invazii – criza climatică și Green Deal-ul. Am analizat, de asemenea, și metamorfoza limbajului ziaristic folosit de publicația The New York Times, bastionul mass-mediei democrate din Statele Unite: revenirea la termenul tehnic, industrial – fracturare hidraulică, în locul celui peiorativ – fracking, folosit în perioada administrației Trump.

Același The New York Times recunoștea, pe 26 iunie, că:

În timp ce liderii Grupului celor 7 se reunesc în Germania, lupta pentru înlocuirea combustibililor fosili ruși provoacă îngrijorări legate de ratarea obiectivelor climatice greu de atins.

Invazia Rusiei în Ucraina a părut o oportunitate neașteptată pentru ecologiști, care s-au străduit să atragă atenția lumii asupra tipului de independență energetică pe care o pot oferi resursele regenerabile. În condițiile în care Occidentul încearcă să se descotorosească de petrolul și gazele rusești, argumentul pentru energia solară și eoliană părea mai puternic ca niciodată.

Dar, după patru luni de război, lupta pentru înlocuirea combustibililor fosili ruși a declanșat exact opusul. În timp ce șefii Grupului celor 7 națiuni industrializate se reunesc în Alpii bavarezi pentru o întâlnire care ar fi trebuit să le consolideze angajamentul în lupta împotriva schimbării climatice, combustibilii fosili au o revenire ca în timp de război, liderii fiind mai mult concentrați pe scăderea prețului petrolului și al gazelor decât pe reducerea imediată a emisiilor acestora.

Grea misie trebuie să mai aibă acum propagandiștii climatici…

Și, totuși:

O nouă tactică pare să se contureze, chiar dacă nu foarte explicit, în momentul de față: Lupta împotriva combustibililor fosili, pentru o climă sănătoasă și prosperă, fără emisii de CO2, trebuie să fie și o luptă împotriva dictatorilor.

Ați observat, de exemplu, că președintele Rusiei a devenit, din februarie a.c., dictatorul Vladimir Putin, adică unul care dictează ce trebuie să facă țara lui cu mărfurile produse de țara lui: petrol, gaze naturale, cărbuni, fontă, îngrășăminte etc.? Dictatorul Putin face acum parte dintr-o familie restrânsă, ce-i drept, de dictatori ai unor state autocratice, mari producători de combustibili fosili, precum Arabia Saudită, Iran, Irak, ori Venezuela.

Eliberarea lumii din sclavia combustibililor fosili (cf. V. Smil) ar însemna de fapt, conform ecologiștilor, eliminarea dictatorilor din așa-numitele petro-state. Sau, parafrazându-l pe tătucul acela bărbos (Proletarii nu au nimic de pierdut decât lanțurile lor), sclavii moderni ai energiilor fosile nu au de pierdut decât oprimările impuse de petro-dictaturi.

Ideea aceasta a fost deja sugerată de doi binecunoscuți alarmiști climatici:

Cunoaștem calea de ieșire din această criză: Intensificați infrastructura pentru energiile regenerabile, alimentați casele cu energie eoliană și solară, electrificați sistemele noastre de transport. Fărădelegile Rusiei în Ucraina ar trebui să ne reamintească faptul că influența corupătoare a petrolului și a gazelor naturale se află practic la baza tuturor forțelor care ne destabilizează planeta. (Noemi Klein)

După ce Hitler a invadat regiunea Sudetă, America și-a concentrat forțele industriale către construirea de tancuri, bombardiere și distrugătoare. Acum, trebuie să răspundem cu energie regenerabilă. (Bill McKibben)

Aceste argumente sunt valabile la prima vedere. Dar este importantă și a doua vedere. Dacă președintele Trump a sancționat economic regimul dictatorial din Venezuela, atunci de ce actualul președinte a reînnoit permisul de activitate al companiei Chevron în țara al cărei lider nu este recunoscut oficial de SUA? Nici alegoria cu Hitler nu mi se pare foarte potrivită. În luna iulie, președintele Biden se va duce în Arabia Saudită ca să ceară gazdelor să-și sporească producția de petrol pentru a ameliora actuala criză energetică. E ca și cum președintele Roosvelt s-ar fi dus la Berlin să-i ceară dictatorului Hitler să scadă producția de bombe pentru a ameliora agresiunea germană din Europa și restul lumii.

O mare parte din angoasele geopoliticii din 1950 încoace au fost legate de petrol (și gaze). După cel de-al doilea război mondial, refacerea și dezvoltarea ulterioară a economiilor mondiale au fost alimentate de produsele rafinate din hidrocarburi (combustibili, îngrășăminte, medicamente, mase plastice, lubrefianți etc.). În timpul negocierilor care au condus la semnarea tratatului de la Bretton Woods, americanii le-au promis aliaților o economie sigură și globalizată. Vreme de peste 70 ani, sistemul comerțului liber, dominat și apărat de Statele Unite, a produs cea mai glorioasă eră de pace și prosperitate din istoria omenirii. PIB-ul global a crescut de zece ori. Țări devastate sau puternic afectate de cel de-al doilea război mondial (Germania, Japonia, Coreea de Sud ș.a.), și-au revenit cu ajutor și asistență americană. Țară după țară, în mai multe continente, au beneficiat și încă mai beneficiază de situația strategică asigurată de funcționarea tratatului Bretton Woods și înregistrează creșteri economice spectaculoase (de ex., China, India sau Brazilia).

O economie sigură și globalizată însemna, pe lângă accesul la sursele de aprovizionare cu petrol, și asigurarea transportului către consumatori. Astfel, prin prevederile tratatului de la Bretton Woods, americanii trebuiau implicit să garanteze atât libertatea mărilor, cât și un anumit grad de stabilitate în Orientul Mijlociu.

O simplă privire în trecut ne arată că geopolitica petrolului a fost surprinzător de simplă și relativ previzibilă. De ce? Pentru că acumulări de petrol masive și viabile din punct de vedere comercial există doar în câteva locații. Problema este că unora nu le plac acele locații din cauza tendințelor lor dictatoriale ale liderilor de acolo. Iar acum, pe fondul acțiunilor celor mai recente ale dictatorului din Rusia, asistăm la o recrudescență a chemărilor la lupta contra petr0-dictatorilor, strâns uniți și încolonați sub steagul „verde” al „renunțării la petrol”, pentru a răspunde lui Putin și altora ca el cu ofensiva energiilor regenerabile.

Dar promovarea spre victorie a acestei ofensive nu este un răspuns suficient la atacul rusesc asupra Ucrainei. Este doar o soluție parțială pentru probleme mai largi legate de securitatea energetică și geopolitică. Chiar și într-un viitor profund decarbonizat, este puțin probabil ca dependența de importurile de energie, dezechilibrele de resurse și capriciile dictatorilor să dispară o dată cu combustibilii fosili.

Și atunci, ce garanții există că o lume alimentată cu energii „verzi” va fi mai puțin războinică, mai puțin dictatorială, decât cea prezentă? Aceasta este o întrebare importantă pentru propagandiștii climatici și răspunsurile lor ar merita să fie consemnate cât mai curând.

Un prim punct de plecare în discuțiile despre dictatorii prezenți și viitori îl reprezintă datele consumului energetic la nivelul anului 2020 (Fig. 1).Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro