Conferința privind Viitorul Europei s-a reluat. Cine vorbește pentru România europeană?
Pregătirile pentru ”Conferința privind Viitorul Europei” s-au reluat după o pauză impusă de situația sanitară a Europei. Această inițiativă franceză preluată în programul Președintei Comisiei Europene, poate fi privită din punctul de vedere: al procedurilor administrative, al implicațiilor politice generale și, în cazul nostru al românilor cel puțin, al reprezentării țării.
Despre adâncirea pieței interne – acum! Despre federalizare – probabil mai târziu!
Din punct de vedere instituțional și administrativ lucrurile sunt relativ clare. S-au stabilit: calendarul, modul de participare la dezbateri a celor interesați, temele preliminare neexclusive (a se vedea Agenda Strategică 2019-2024) precum și componența Comitetului Executiv de coordonare a Conferinței alături de observatorii agreați. Comitetul executiv al Conferinței a stabilit că dezbaterile vor debuta cu un eveniment formal pe data de 9 mai iar prima conferință plenară va avea loc pe 10 mai. Consultările organizate ”de jos în sus” vor permite cetățenilor din statele membre să își exprime liber opiniile, odată cu lansarea Platformei Digitale în data de 19 aprilie. Temele propuse inițial, privesc obiectivele dar și urgențele UE, precum: evoluția digitală a Europei, mediul și schimbările climatice, economia aflată în slujba cetățenilor, echitatea socială, promovarea valorilor europene comune, afirmarea mai puternică a vocii UE în lume, alături de consolidarea bazelor democratice ale Uniunii, procesele democratice și aspectele instituționale, listele transnaționale pentru alegerile pentru Parlamentul European etc. Se așteaptă ca în primul trimestru al anului 2022 să fie formulate în urma consultărilor iar o serie de prevederi privind componenta democrației elective, să fie disponibile cu mult timp înainte de alegerile europarlamentare din anul 2024.
Din punct de vedere politic,primul accent în evoluția Conferinței a fost reprezentat de dispariția din textele Comitetului Executiv a trimiterilor către o eventuală modificare a tratatelor, în urma consultării publice. Aceasta indică faptul că dezbaterea privind federalizarea UE nu va fi urmată consecințe. Al doilea accent a constat în renunțarea la ideea unui coordonator unic al Conferinței, provenit din partea Parlamentului European (PE). A rezultat o co-președinție a Comitetului Executiv, formată din reprezentanții PE, Consiliului European (CONS) și Comisiei Europene (COM). Demn de menționat este faptul că reprezentantul PE va fi Guy Verhofstadt, un federalist recunoscut, ceea ce a creat o serie de nemulțumiri. Pe scurt, în Comitetul Executiv, reprezentanții PE, CONS și COM sunt primii chemați să gestioneze deciziile, fiind asistați, din postura de observatori, de către reprezentanții Consiliul Economic și Social European (CESE), Comitetului Regiunilor (CoR), reprezentanții parlamentelor naționale (COSAC) și reprezentanții partenerilor sociali – Confederația European Business și Confederația Europeană a Sindicatelor. O aritmetică simplă arată faptul că numărul nominalizaților pentru gestionarea la vârf a Conferinței se ridică la 22 – membrii Comitetului Executiv și observatorii – care provin din 13 state membre. România nu este prezentă direct în nici una dintre structurile amintite. În fine, tot din punct de vedere politic vorbind, în mod întâmplător, președinția rotativă a UE va fi, la data rapoartelor finale, cea franceză. După prelucrarea rezultatelor sesiunilor de dezbateri, COM va prezenta un raport CONS la începutul anului 2022. Este foarte posibil ca acest raport să conțină într-un mod voalat ceea ce Comisia Europeană este dispusă să accepte, relativ la cerințele/sugestiile formulate de către PE și președinția rotativă a UE. Adică, utilizând un model cunoscut, mandarinii COM se vor pune în slujba main stream-ului politic european și vor orienta concluziile către un consens deja negociat. N-ar fi nimic nou, deoarece esența funcționării COM este negocierea tehnică sub o orientare ideologică favorabilă liberalizării, caracterizată în special de cele patru libertăți ale pieței interne. Căci, până la urmă acesta va fi, cel mai probabil, obiectivul primordial al Conferinței: o nouă valorizare a conceptului de adâncire a pieței interne, obiectiv exprimat în multiple feluri, începând cu, de exemplu, ”o economie aflată în slujba cetățenilor” și încheind cu ”o Europă a cercurilor concentrice” care să permită ”celor ce pot” să evolueze nestingheriți. Este de așteptat ca, în dezbaterile Conferinței, unele teme să fie tratate pragmatic iar altele să se topească în formulări generale. De asemenea, este evident că guvernele statelor membre vor avea direct sau indirect propriile contribuții la lista de teme, în funcție de prioritățile naționale abordate sub o umbrelă europeană.
În ceea ce privește ideea de federalizare, tema este practic blocată. Există opinii conform cărora, deși statele membre rămân cu puteri exclusive în ceea ce privește modificarea tratatelor, totuși existența Curții Europene de Justiție reprezintă un pas către federalizare. Pe de altă parte, al doilea pilon, pe lângă existența unui tratat constituțional, respectiv federalizarea fiscală nu este previzibilă. Ultima propunere relevantă, pentru înființarea unei ”federații a statelor națiune”, lansată de fostul președinte Barosso la începutul celui de-al doilea său mandat, pentru ”mutualizarea suveranității prin care fiecare cetățean este mai bine echipat și apărat”, solicita până la urmă, un nou tratat. Prin urmare, despre federalizare – probabil nu!
Care sunt prioritățile României? Un studiu de caz.
Dacă aceasta este starea de fapt, se poate pune o întrebare legitimă: care sunt temele României și cine le va susține? La prima vedere, pentru temele propuse dezbaterii s-ar putea primi diverse opinii din partea celor interesați, fie aceștia independenți sau organizați așa cum s-a prezentat mai sus. Subiectele propriu-zise, precum limitarea unor aplicații ale inteligenței artificiale (intenția COM de a interzice supravegherea persoanelor), impozitarea companiilor multinaționale (eventual cu un procent de 21%), stabilirea unui salariu minim european (directiva a fost promovată însă fără a se avansa un nivel de plată), taxe pe plasticul nereciclabil ori pe emisiile de carbon etc. privesc, de fapt, viitorul. Iar extinderea, adâncirea și contracararea fragmentării pieței interne vor reprezenta mobilul discuțiilor. Pe de altă parte, alături de temele viitorului, există și teme ale prezentului care așteaptă soluții. În România europeană sigur există astfel de teme.
Pentru a exemplifica modul în care România poate utiliza într-un mod european oportunitatea Conferinței, se poate alege dificilul studiu de caz al migrației în UE. Este un subiect cu atât mai delicat cu cât este legat de unul dintre pilonii pieței unice: libera circulație a persoanelor. Consacrarea acestei libertăți pentru România a avut loc abia la șase ani de la accederea țării noastre în UE, când ultimele state membre – Austria, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franța, Malta și Marea Britanie – și-au deschis piața muncii pentru lucrătorii români. La scurt timp de la acest moment, în unele state membre au debutat dezbateri semnificative cu privire la presiunile pe care migranții români, și nu numai, le-ar fi exercitat asupra sistemelor naționale de asigurări sociale și de sănătate. Statistica referitoare la acest subiect este clară: cca. 3,6 milioane de români au migrat, dintre care 2,65 milioane de vârstă activă, reprezentând cca. 20,6% din totalul populației active a țării noastre – conform Băncii Mondiale – BM – 2018) beneficiind de aplicarea principiului liberei circulații a persoanelor. România ocupă primul loc în Europa din acest punct de vedere. La o mai atentă analiză, realitatea arată astfel: conform Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD) unul din trei medici care au absolvit facultatea în România a părăsit țara (astăzi în România există cca. 65.000 de medici). Conform BM, 40% dintre lucrătorii cu studii superioare din România au plecat, cca. 300.000 fiind ingineri. Pe scurt, o treime din migrația românească are o diplomă de studii superioare. Este de amintit și faptul că, încă înainte de aderare, cei care au dovedit a avea ”high skills”, precum cercetătorii, inginerii din anumite domenii, medicii etc. au beneficiat de tratament privilegiat în ceea ce privește dreptul la muncă în Uniunea Europeană! Fără a nominaliza statele membre ale UE în care astăzi practică cel mai mare număr de medici români, trebuie spus că România ar fi avut toate atuurile să solicite măsuri compensatorii pentru această pierdere de resursă umană într-un domeniu critic, ceea ce nu s-a întâmplat. De altfel, România nu a inițiat practic niciodată astfel de negocieri, fie cu anumite state membre fie chiar cu COM. Desigur, nu poate fi admisă înfrângerea principiului liberei circulații a persoanelor prin impunerea plății contravalorii studiilor, obligativitatea efectuării unui stagiu în România a absolvenților cu studii superioare ori propunerea unor contracte de finanțare pentru susținerea studiilor care să aibă același efect – așa cum s-a vehiculat în spațiul public. Dar dacă vom considera această realitate din țara noastră o problemă care privește și viitorul Europei, vom căuta și soluții. În etape.
Mai întâi trebuie răspuns la câteva întrebări. Cel puțin trei. Prima întrebare privește chiar obiectivul principal al Conferinței: este viitorul Europei orientat primordial către completarea, adâncirea și eliminarea fragmentărilor pieței interne, de a cărei funcționare depinde competitivitatea UE și deci nivelul de trai al cetățenilor săi? Sau piața unică trebuie să se adapteze realităților naționale acceptându-se măsuri compensatorii, fie de natură juridică (intervale mai lungi de transpunere a directivelor) ori economice (programe de finanțare pentru reducerea efectelor financiare, comerciale etc. la implementare) . Desigur, răspunsul nu poate fi decât cel legat de creșterea, cât se poate de accentuată a competitivității. Competitivitate economică de trei ori mai mică în cazul României în raport cu media europeană. Deci, majoritatea statelor membre (am putea spune că acelea mereu evocate ca făcând parte din ”nucleul economic al” UE) vor merge mai repede decât țara noastră (care nu va putea depăși din punct de vedere economic ”ultimul cerc concentric” în aceeași abordare) pe drumul adâncirii pieței unice. Pentru a reduce decalajele, România ar trebui să accelereze reformele structurale, ceea ce, după cum știm, este un drum dificil, ba chiar îngreunat pe alocuri, de căderea calitativă a unei mari părți din administrație și a unei părți și mai mari a clasei politice – căci acestea au rolul da a formula și aplica politicile publice! Fără a intra mai mult în acest subiect delicat și supărător, se poate spune că, păstrarea în țară a absolvenților cu studii superioare (și evident nu numai a acestora) devine practic imposibilă, în lipsa unui impuls economic dat de reforme. Situația este cu atât mai gravă în ceea ce privește sistemele de educație și cercetare, singurele care pot ajuta economia să devină mai inovativă, și sistemul de sănătate al cărui rol este de a crea o stare de siguranță individuală și încredere în societate.
A doua întrebare se referă la scopurile Conferinței, adică la acele ținte care jalonează direcția Uniunii Europene în ceea ce privește competitivitatea, relativ la piața unică. Răspunsul ar putea fi dat de crearea celei de-a cincea libertăți de circulație a pieței interne: cea a cunoașterii și inovării. Lansată în 2007, această a cincea libertate de circulație a evoluat pas cu pas, devenind un concept deja matur, mai ales în contextul programului noii COM, care a pus un mai mare accent pe economia cunoașterii. Pe scurt, noua libertate de circulație va urmări o și mai intensă deplasare a cercetătorilor între statele UE precum și a celor cu abilități superioare (numiți talentați în jargonul european). De asemenea, se va urmări simplificarea procedurilor de care companiile sunt dependente în stabilirea colaborărilor. Șansele formalizării libertății de circulație a cunoașterii și inovării au crescut odată cu accelerarea digitalizării, un vector pentru noua economie! România europeană nu poate decât să sprijine această eventuală inițiativă, menită să crească competitivitatea UE, fiind în același timp conștientă de faptul că numărul absolvenților cu studii superioare, care susțin bazinul de resurse pentru înlocuirea actualei generații de specialiști necesari societății, va scădea.
A treia întrebare ne privește direct: este România pregătită să propună o soluție europeană pentru compensarea ”migrației creierelor”? Sau mai precis, luând în considerare obiectivul principal al Conferinței (o Uniunea Europeană competitivă economic, coezivă social și ”mai verde”) cât și scopul esențial (extinderea, adâncirea și reducerea fragmentării pieței interne) există oportunitatea pentru România de a propune soluții la problema migrației creierelor? Răspunsul ar putea fi: da! Aceasta, însă, dacă reprezentanții guvernului vor putea crea o masă critică în jurul conceptului de mutualizare a riscului pierderii resursei umane înalt calificate, între statele membre ale UE – fie acestea ”exportatoare” sau ”receptoare”. De altfel, premizele există, cel puțin dacă se ia în considerare rezoluția Comitetului Regiunilor din anul 2020 conform căreia: ”Regiunile „exportatoare” se confruntă cu un paradox: au nevoie de convergență (pentru a reduce decalajul față de regiunile „receptoare”), dar pierd forța de muncă înalt calificată. Pe termen lung, orice schimbare sau tranziție către un model economic durabil și competitiv, fundamentat pe economia bazată pe cunoaștere și pe produse cu valoare adăugată mare, pare foarte dificil de realizat într-un scenariu în care disparitățile dintre regiunile „exportatoare” și cele „receptoare” sunt în creștere”. Iată că, și CoR cere măsuri, care alături de cele de nivel subnațional specifice regiunilor, să fie asumate la nivel național și european.” De altfel, oficialii Comisiei Europene au sesizat aceste probleme modificând Tratatul de la Maastricht, în anul 1997, odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam.
O soluție bazată pe mutualizarea riscurilor ar consta în stabilirea unui fond european sub umbrela politicii de coeziune, la care vor contribui și de care vor beneficia toate statele membre, în funcție de numărul de specialiști cu studii superioare care intră pe piața muncii europene – nu naționale. Scopul acestui fond ar fi de refinanțare a sistemelor de educație/cercetare din statele membre, în funcție de contribuția lor la acest segment al pieței muncii. Desigur, acest fond nu rezolvă problema, dar în orice caz ar fi un început. Pentru cei care ar putea să nu perceapă ca viabilă o astfel de soluție trebuie spus că o variantă a acesteia este funcțională în UE și este reprezentată, mutátis mutándis, de plățile directe din Politica Agricolă Comună. Digitalizarea, ar fi în acest caz instrumentul pentru evidențierea mișcărilor pe piața muncii. Iar pentru cei care nici așa nu cred că este posibil, atunci pot consulta politica în domeniul educației dintr-o fostă țară membră a UE – Marea Britanie. În acest caz, de exemplu, una dintre universitățile de vârf ale statului britanic, Universitatea Oxford – care este, de fapt, o universitate de stat – acordă din alocările bugetare publice, burse studenților care nu își pot acoperi costul studiilor. Ulterior, absolvenții returnează împrumutul pe parcursul vieții active, în perioadele în care venitul lor depășește un nivel mediu stabilit prin lege. Desigur, există riscul ca statul să nu poată recupera o parte a sumelor împrumutate, în cazul în care un absolvent nu va avea un nivel al venitului peste cel pentru care se percepe contribuția. Soluția descrisă ar putea părea prea liberală pentru unii, și chiar în dezacord cu ideea învățământului gratuit. De aceea, crearea unui fond european ar elimina contradicțiile din legislațiile naționale. Pe fond, chiar dacă subiectul este sensibil, trebuie găsită o soluție la contradicția dintre dreptul de acces la un bun public, educația superioară în acest caz, și responsabilitatea socială exprimată prin etica individuală pe care o bună parte a studenților de oriunde, inclusiv din țara noastră, o ignoră când declară că după încheierea studiilor primul obiectiv este emigrarea fără obligații.
Lipsa măsurilor, va conduce la adâncirea discrepanțelor de pe piața muncii care vor greva și mai mult economia românească, transformând această parte a Uniunii Europene într-o zonă a activităților economice cu valoare adăugată redusă. În aceste condiții, cum ar trebui să fie susținută o inițiativă, ca de exemplu cea descrisă mai sus? Și care ar fi algoritmul deciziei în contextul afacerilor europene? Pentru că, de fapt, și problema migrației creierelor reprezintă o temă de afaceri interne ale UE, adică a tuturor statelor membre!
Cine și cum gestionează temele europene pentru România? Un răspuns pentru studiul de caz
După aderarea României la Uniunea Europeană, atenția publică asupra adoptării acquis-ului comunitar s-a estompat, deși această activitate a rămas permanentă. Chiar dacă unii parteneri europeni au sugerat decidenților români să creeze o structură distinctă destinată afacerilor europene, în final, decizia politică le-a plasat alături de cele externe, într-o singură instituție cu rol de coordonare. Fără a comenta suplimentar, realitatea arată că de mai mulți ani această structură este condusă de funcționari publici, cu rarele excepții când au existat numiri din rândul partidelor politice. Același lucru se petrece, pe fond, în ministere și în alte instituții responsabile pentru transpunerea deciziilor europene. În fine, Institutul European din România, având misiunea de a „furniza expertiză în domeniul afacerilor europene administrației publice” este condus tot de un funcționar public. Deci, la nivel executiv, afacerile europene ale României sunt conduse de birocrația de stat. Starea de fapt de mai sus arată că, partidele politice nu și-au propus să își dezvolte o cultură instituțională privind afacerile europene. De altfel, este simptomatic faptul că din programele de guvernare ale partidelor parlamentare a dispărut sintagma ”afaceri europene”, sau, dacă există, nu se diferențiază față de politica externă. Iată de ce, prin forța lucrurilor, birocrația a rămas soluția de ultimă instanță, considerată de unii firească. În orice caz nu și pentru viitor! Căci, oricât de bine pregătiți ar fi funcționarii publici din acest domeniu important, rolul lor este să aplice deciziile politice și nu să le inițieze! Or, un statut de membru activ al UE implică corelarea celor două procese: de conformare – în care, administrația are rolul său – și de promovare a propriilor interese – în care politicul are rolul său. În ceea ce ne privește, componenta proiectivă este prea puțin dezvoltată, din cauza inexistenței unui proiect de țară, motiv pentru care oportunitățile de dezvoltare apar mai mult ca urmare a recomandărilor Comisiei Europene. Fără a adânci discuția legată de modul în care se gestionează afacerile europene, este evident că atâta vreme cât partidele politice vor vedea relația cu Uniunea Europeană doar în cheie financiară, paradigma actuală în gestionarea afacerilor europene va rămâne cea a conformării.
INTERVIURILE HotNews.ro