Confruntare în familie. Cum împaci generația „Acatistului Sfântului Nicolae” cu cea care merge la terapie

Două documentare românești despre familii disfuncționale intră în cinematografe unul după altul – “O familie aproape perfectă”, de Tudor Platon, pe 29 august, și “TATA”, de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, pe 12 septembrie. Două filme de văzut pentru onestitatea cu care abordează subiecte despre care nu se vorbește mai ales în familie.

Oarecum paradoxal, răspunsul la întrebarea din titlu vine repede: da, cinemaul ne poate ajuta în măsura în care ne ajută să conștientizăm la noi lucruri pe care le vedem pe ecran. Dar procesul e unul individual și, pornind de la conștientizare, presupune o străduință permanentă de a reacționa altfel decât am reacționat până acum. 

Nici mama psihologilor, nici timpul și nici Dumnezeu nu pot vindeca acolo unde nu vrem să vindecăm singuri. Face parte din lecția fiecăruia. 

Compartimentarea și datul la spate (“ce-a fost a fost”) au făcut ca tipare de comportament și traume să se transmită din generație în generație fără a fi măcar conștientizate.

De asta ambele filme au un sfârșit deschis și autorii lor își mărturisesc nu doar neputința de a-și schimba părinții, cât înțelegerea faptului că nu e în sarcina lor să o facă. Ce pot face ei e să lucreze la ei înșiși, astfel încât să nu le transmită copiilor lor același bagaj. Asta e suficient ca să rupă lanțul, și e o mare victorie pentru că dă impresia că poate vindeca și strămoșii – vindecând relația cu ei.

Viața e cel mai tare scenarist

Tiparele de comportament create în copilărie nu se topesc peste noapte. De multe ori, ce declanșează astfel de procese eliberatoare e o scuturătură puternică, un cataclism favorabil – viața fiind cel mai tare scenarist.

Filmul lui Tudor Platon a pornit de la decizia părinților săi de a divorța după 30 de ani, cam în același timp când el începuse o relație cu cea care îi va deveni soție (Carla Fotea, producătoarea filmului). Probabil că motivele care au dus la divorț erau vizibile de multă vreme și cineastul căuta un prilej să înțeleagă relația părinților pentru a evita ce era de evitat în propria relație. 

Dar, stând de vorbă cu fiecare părinte în parte și filmându-le stinghereala la evenimente comune, regizorul a devenit mai interesat de bagajul transgenerațional, mai ales că, la un moment dat, a devenit el însuși tată. Mi-au rămas în cap dificultatea de a comunica și, mai ales, dificultatea în exprimarea emoțiilor între membrii familiei.

În celălalt film sunt chestii și mai grele.

Momentul declanșator din “TATA” a fost culminarea abuzurilor la care tatăl Linei Vdovîi a fost supus de angajatorul din Italia și care l-au făcut să ceară ajutorul fiicei jurnaliste. Aceasta mergea deja în terapie să vindece efectele corecțiilor fizice și ale abuzului psihologic din partea lui, din copilărie, deci avea instrumentele și curajul să transforme investigația jurnalistică într-un proces de vindecare personală.

Spun personală pentru că, deși relația cu tatăl s-a îmbunătățit datorită anchetei reușite, dar și a inițiativei de a-l arăta lumii într-un film, el nu și-a schimbat comportamentul autoritar față de soție, făcând ca filmul să se termine cu o undă de pericol ascuns. 

Când Lina Vdovîi a mers pe tulpină, a descoperit un bunic patern la fel de sever și de abuziv, și un străbunic venit de pe front cel mai probabil cu tulburare de stres posttraumatic și depresie, manifestate prin agresivitate și furie.

“Eu vorbesc cu tine, dar gândește-te că tata și mama n-au discutat cu mine niciodată (…) Cumva, trebuie să ne iertați generația noastră. Cumva, atâta am putut”, îi spune tatăl lui Tudor Platon, în timp ce mama îi amintește de sugestia cuiva să citească Acatistul Sfântului Nicolae ca să șteargă karma de neam. 

Mi se pare extraordinar că generația care are azi 30 de ani sau chiar mai mult e într-un proces de eliberare de tipare vechi. Nu întâmplător, în ambele filme se vorbește despre un anumit mod de a face educație în comunism, când viața în dictatură încuraja un comportament parental asemănător celui oficial.

Deloc întâmplător, părinții din ambele filme folosesc ca pe un fel de scuză ideea că ei au fost copii respectuoși și n-au chestionat educația care li se făcea – deci au preluat din loialitate ce le-au dat părinții (lucru pe care psihologia transgenerațională îl știe.).

Mi s-a părut grăitor că Pavel Vdovîi, bărbatul orgolios și puternic, a rămas mai mulți ani la un patron care-l bătea și umilea. Acesta era tiparul pe care-l cunoștea din copilărie, iar noi tindem să alegem situații familiare. Doar când i s-a umplut paharul a apelat la fiica sa, care era deja o jurnalistă cunoscută pentru materialele despre exploatarea muncitorilor din Est. 

Fiecare abuzator a fost la un moment dat victimă

De fapt, inconștient, Pavel Vdovîi dorea să vindece relația cu tatăl, cu fiica sa și cu sine. Îi va fi foarte greu să vindece dacă, înainte de a spune un cuvânt urât soției, nu se va opri și întreba de unde-i vine asta, pe cine a văzut făcând așa.

“TATA” e și un film despre violență și despre violența împotriva femeii, ceea ce îl face și mai necesar într-o societate marcată de misoginism. Contribuția lui stă în invitația de a căuta cauzele care au întotdeauna de-a face – și pentru victimă, și pentru agresor, cu familiaritatea unui mediu cunoscut din copilărie.

Cu fiecare nou caz de femicid dăm vina pe agresor, pe poliție, pe justiție etc. De câte femiciduri e nevoie să înțelegem că rădăcinile sunt mult mai adânci și depășesc relația propriu-zisă? Fiecare abuzator a fost la un moment dat victimă. Asta nu-l disculpă defel (suntem responsabili în ciuda bagajelor), dar poate ajuta la o schimbare mai profundă.

Toate cazurile de racolare a victimelor traficului de persoane prin metoda loverboy folosesc un tipar cu care victima cuplează și care e un tipar cunoscut.

De câte ori un adolescent provoacă o tragedie sieși sau altora, și auzim profesorii mirându-se: “era un copil liniștit”, ar trebui să ne îngrozim. Copiii liniștiți care nu sunt încurajați nici în familie, nici la școală să-și exprime emoțiile vor crește sub presiune și își vor scoate furia prin anxietate, agresiune, violență asupra lor sau altora. 

Cea mai recentă tragedie s-a petrecut în 7 august la Sibiu. Un adolescent de 18 ani, la furie după o ceartă pe telefon, a aruncat telefonul și calculatorul pe geam și s-a aruncat și pe el. Nu se știu încă prea multe detalii dar, dacă ar fi primit niște instrumente pentru gestionarea furiei și exprimarea emoțiilor, poate ar mai fi în viață. 

Și despre el directorul liceului a spus că era un elev liniștit.

O viață pierdută pentru ceva care se poate face la nivel național cu psihologi și educatori. (Pe Școala9 e un articol interesant despre ce facem cu furia.).

E mai bine să scoți afară ca să cureți temeinic

Mi-au picat ochii pe cuvintele unei mari actrițe de la noi care își omagia recent mama pe Facebook plecând dezaprobator de la constatarea că e la modă azi să te lepezi de părinți.

Nu e așa. Numai cine a trecut prin abuzuri în copilărie – căci atunci încep, știe cât e de greu să zgârii tabloul de familie. Câtă rușine simți și dacă o faci, și dacă n-o faci, și cât de puternică e senzația că lucrurile trebuie spuse ca să fie bine pentru toți. Nu e trădare. 

Și nu e ceva cerebral. Simți în corp.

Și, mai ales, dezvăluirea adevărului e întotdeauna însoțită de iubire. Nu loialitatea alimentată prin manipulare, ci iubirea primordială pe care orice mică ființă o are pentru părinții de la care așteaptă validare și ocrotire. Asta e în firea lucrurilor, și e mai natural decât să-i respecți doar pentru că ți-au dat viață și te-au hrănit. Fișa postului e ceva mai largă de-atât.

Această iubire se vede în iubirea pe care ne-o purtăm nouă înșine. Dacă fiecare dintre noi ar fi învățat de mic să se iubească, cred că n-ar mai exista nici abuzatori, nici victime.

“Fiecare iubește așa cum poate”

Mama lui Tudor Platon îi spune în film că nici mama ei nu i-a spus vreodată că o iubește, dar și că o auzea pe mama ei vorbind prin ea atunci când le făcea copiilor observație.

Cum cei care n-au crescut în familii aproape perfecte nu pot ști cum e (deși familiile disfuncționale sunt mai numeroase ca cele perfecte), astfel de filme sunt prilejul să înțelegem că e mai bine să scoți afară ca să cureți temeinic.

Filmul lui Tudor Platon se încheie cu constatarea: “Fiecare iubește așa cum poate”. Asta spun și psihologii: Fiecare face tot ce știe mai bine, cu cunoștințele și priceperea de la momentul respectiv. 

Dar la cunoștințe – și chiar și la pricepere, se mai poate lucra. Nimic nu e pierdut atâta timp cât suntem în viață.

Și poate până la Acatistul Sfântului Nicolae ne-ar ajuta să învățăm să ne exprimăm și să ne ascultăm unii pe alții.