Copiii comunistilor, copiii nazistilor (Deutsche Welle despre “Lumea secreta a nomenclaturii”)

Nu exista culpe genetice. Cred in ele doar cei care nu cred in libertate. Tema parinti si copii este eterna si vorbeste despre atatea conflicte de generatii care incep inca din vremurile biblice. O carte cunoscuta despre contracultura americana din anii 60 vorbeste despre parinti liberali, copii radicali. Putea fi scrisa despre patriciatul burghez din Europa Centrala la inceputul secolului al XX-lea. Nu era Georg (von) Lukacs fiu de bancher? Comunismul, ca si fascismul, a fost visat si infaptuit de oameni concreti, Unii erau idealisti care credeau in “frumusetea Diavolului’ (titlul unui celebru film cu Gerard Philippe), foarte multi au fost canalii sadice, birocrati fanatici si carieristi fara suflet.

Scriind despre Eichmann, Hannah Arendt spunea ca organizatorul transporturilor genocidare se caracteriza, mai presus de orice, prin thoughtlessness. Un termen pe care l-a discutat intens in corespondenta cu buna ei prietena, romanciera Mary McCarthy. Gandirea presupune responsabilitate. Absenta gandirii inseamna disparitia simtului responsabilitatii. Pornind de la cartea mea “Lumea secreta a nomenclaturii”, jurnalistul Petre Iancu de la “Deutsche Welle” se ocupa de chestiunea fugii de trecut in randurile celor nascuti in nomenclatura de partid si securista, atat de diferita de asumarea tragica a ororilor de catre multi dintre copiii nazistilor. Reiau mai jos articolul sau.

“O parte din nenorocirile abătute asupra României ar fi putut fi evitată. Ar fi fost nevoie – şi mai e nevoie încă – de lustraţie. Dar şi de o mână de ajutor acordată unora din copiii de nomenclaturişti şi securişti.

Unii dintre ei au vrut sau vor în continuare să se despartă în mod onest şi radical de regimul totalitar confecţionat de părinţii lor. Dar n-o pot face toţi, fără ajutor, din eforturi proprii de felul celor, enorme, de care s-a vădit capabil Vladimir Tismăneanu.

Chestiunea nu e nouă. Germania post-nazistă s-a confruntat şi se mai confruntă chiar şi acum cu ea, la aproape 70 de ani de la finalul conflagraţiei mondiale. Sunt celebre cazurile unora dintre progeniturile criminalilor de război nazişti care şi-au asumat riscuri majore, s-au văzut împroşcaţi cu noroi, izolaţi de familii, ţintuiţi la stâlpul infamiei de rude şi vecini, pedepsiţi în fel şi chip pentru curajul lor.

Süddeutsche Zeitung a reluat recent istoria neînţelegerilor majore dintre actual şef al Partidului Social-Democrat din Germania, Sigmar Gabriel, şi tatăl său, un nazist convins, care a murit în cecitatea lui inconturnabilă.

Gabriel, pe care adversarii politici l-au atacat dur, sub centură, înfierându-l că şi-ar fi părăsit tatăl la greu pe când părintele său se lupta cu moartea, nu e un caz unic. Şi urmaşii altor nazişti sau slujitori celebri ai regimului nazist, precum Rommel sau Filbinger au devenit ţinta unor atacuri similare.

Soarta cea mai dură a avut-o Niklas Frank, fiul fostului guvernator nazist al Poloniei, un om al cărui divorţ interior de trecutul criminal al părinţilor săi s-a dovedit total, definitiv şi irevocabil.

Un documentar realizat în coproducţie, germano-israeliană, difuzat acum câteva luni de televiziunea publică din Republica Federală reia destinul unora dintre copiii şi nepoţii marilor asasini.

Dincolo de hotărârea foarte discutabilă a unora dintre aceşti urmaşi de a se steriliza, (pentru a „nu da viaţă unor monştri” de felul înaintaşilor lor) se degajă din această peliculă greutatea imensă a sarcinii care-i confruntă pe aceşti oameni. Misiunea de a-şi asuma identitatea şi numele de familie şi de a duce totuşi, în pofida lor, o viaţă cât de cât normală pare aproape imposibilă. În faţa unei probleme părând să trimită le nerezolvabila cvadratură a cercului nu puţin cedează nervos.

Opţiunea radicală pare a fi la îndemâna celor mai mulţi. Unii aleg loialitatea totală cu ascendenţa lor criminală. Alţii, dimpotrivă, despărţirea şi răfuiala ofensivă cu ascendenţa lor criminală.

Unii rămân captivi ai logicii rasiste, iar sterilizarea li se pare o alternativă deşteaptă, ca şi cum rădăcina chestiunii ar fi aşa cum au văzut-o doctrinarii nazişti, de ordin genetic. Alţii înţeleg că trebuie să se ferească de himerele puse în circulaţie de ideologiile totalitare.

Nu mult altfel stau lucrurile în România. Sau în afara ei, în cazul copiilor emigraţi ai foştilor securişti sau nomenclaturişti ai regimului comunist instalat la Bucureşti după război de tancurile sovietice cu complicitatea cozilor de topor locale.

Cât de dificilă e situaţia odraslelor celor care au profitat cândva din plin de pe urma crimelor regimurilor totalitare reiese şi din recent publicatul volum intitulat Lumea secretă a nomenclaturii. Dincolo de amănuntele incontestabil interesante pentru istoria comunismului românesc pe care le livrează această carte semnată de Vladimir Tismăneanu, aflăm din ea chestiuni extrem de importante despre puterea de seducţie a utopiilor care au însângerat veacul al XX-lea. Şi despre consecinţele sângeroase acestei puteri.

Cartea lui Vladimir Tismăneanu merită citită. Şi nu doar de către specialişti. Şi nu doar de către cei vizaţi direct.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro