Criza modelelor climatice erodează încrederea în predicțiile lor alarmiste
Adevărul nu trebuie confundat cu opinia unei majorități
Jean Cocteau
(trad. pers.)
Un grup masiv de articole și studii recent publicate detaliază criza modelelor climatice vizibilă de mai multă vreme și prezentată de mine pe această platformă de-a lungul timpului.[1] Reiese cu tot mai multă claritate că modelele climatice reprezintă astăzi călcâiul lui Ahile în știința climatologică și orice eșec al predicțiilor erodează încrederea oamenilor în scenariile catastrofice susținute de ele.
Acest lucru este evidențiat de o situație paradoxală: Pe măsură ce modelele computerizate devin tot mai rafinate, incorporând tot mai multe date brute, dar și nesfârșite „tunări” (ajustări) ale parametrilor folosiți, incertitudinile și chiar inversările de sens asociate cu predicțiile climatice cresc în loc să scadă.
O revistă a presei recente este demnă de interesul celor cu mintea deschisă, pentru care adevărul nu se confundă cu opinia unei majorități, 97% sau alta.
Un articol frapant (pentru mine) a apărut pe 6 februarie în The Wall Street Journal (WSJ). Sub titlul Climate Scientists Encounter Limits of Computer Models, Bedeviling Policy, ne este prezentată modelarea climatică realizată de Centrul Național de Cercetare Atmosferică (NCAR) din Boulder, Colorado. În centrul discuției se află cel mai recent model NCAR, numit Community Earth System Model 2 (CESM2), finanțat de National Science Foundation și, probabil, liderul mondial al programelor climatice (Full disclosure: Am lucrat cu specialiștii NCAR pe un model anterior, numit Community Climate System Model – CCSM, folosit apoi de The Intergovernmental Panel on Climate Change – IPCC 4th Assessment Report).
Articolul din WSJ debutează cu o primă alertă a crizei modelelor climatice: Simulările pe supercomputere se lovesc de fizica complexă a programării a mii de variabile meteorologice, cum ar fi impactul extins al norilor:
Timp de aproape cinci ani, un consorțiu internațional de oameni de știință a alergat după nori, hotărât să rezolve o problemă care a îngreunat previziunile privind schimbările climatice timp de o generație: Cum afectează aceste șuvițe de vapori de apă încălzirea globală?
Aceștia au refăcut 2,1 milioane de linii de cod de supercomputer folosite pentru a explora viitorul schimbărilor climatice, adăugând ecuații mai complexe pentru nori și sute de alte îmbunătățiri. Au testat ecuațiile, au eliminat erorile și le-au testat din nou.
Oamenii de știință aveau să descopere că nici măcar cele mai bune instrumente la îndemână nu pot modela climele cu siguranța de care lumea are nevoie…
Orice om cu mintea limpede, citind cele de mai sus, își pune o întrebare de bun simț:
Dacă oamenii de știință, „alergând după nori” vreme de cinci ani, folosind supercomputere ultraperformante și programe de simulare cu milioane de linii de cod, nu au reușit să identifice cu exactitate modul în care norii influențează clima în prezent, ce garanție am eu, plătitorul de taxe, că modelele lor climatice incorporează influențele corecte ale norilor în 2050 sau chiar 2100?! Pentru că dacă nu putem modela norii cum trebuie, totul se duce pe apa sâmbetei. Norii au o importanță crucială pentru reglarea echilibrului energetic al Pământului, conform declarației lui Tapio Schneider, cercetător în domeniul atmosferei la California Institute of Technology și la Climate Modeling Alliance.
O altă mare problemă este rezoluția modelelor, descrisă astfel:
Chiar și cel mai simplu test de diagnosticare este o provocare. Modelul [CESM2] împarte Pământul într-o grilă virtuală de 64.800 de cuburi, fiecare cu o latură de 100 de kilometri, dispuse în 72 de straturi. Pentru fiecare proiecție, computerul trebuie să calculeze 4,6 milioane de date punctuale la fiecare 30 de minute. Pentru a testa o actualizare sau o corecție, cercetătorii lasă de obicei modelul să funcționeze timp de 300 de ani de timp simulat de calculator.
Problema este că rezoluția de 100 km a modelelor nu este suficient de mare pentru a prezice clima cu acuratețe. În articolul De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?, am ilustrat și argumentat cu cifre că multe fenomene climatice (norii, furtunile ș.a.) se produc la scări mai mici decât dimensiunea rețelei de 100 km. Cu alte cuvinte, acuratețea modelelor este foarte limitată. Bine, bine, vor întreba unii, dar atunci de ce nu se mărește rezoluția modelelor? O explicație a oferit-o profesorul Steve Koonin, care a predat fizică computațională la Caltech și a publicat o carte cu același titlu:
O simulare a cărei execuție durează două luni cu o grilă cu pătrate de 100 km ar dura mai mult de un secol dacă, în schimb, s-ar folosi o grilă cu pătrate de 10 km. Timpul de execuție ar rămâne la două luni dacă am avea un supercomputer de o mie de ori mai rapid decât cel de astăzi – o realizare probabilă în următoarele două sau trei decenii.[2]
În prezent, NCAR așteaptă instalarea supercomputerului Derecho ($40 milioane) care va fi de 3,5 ori mai rapid decât Cheyenne, actualul „creier” computațional folosit de NCAR.
Un alt simptom al crizei modelelor este descris de WSJ astfel:
… oamenii de știință din cadrul consorțiului NCAR au verificat dacă modelele avansate pot reproduce clima din timpul ultimei ere glaciare, acum 21.000 de ani, când nivelurile de dioxid de carbon și temperaturile erau mult mai scăzute decât în prezent. CESM2 și alte modele noi au proiectat temperaturi mult mai scăzute decât indicau dovezile geologice. Oamenii de știință de la Universitatea din Michigan au testat apoi noile modele în raport cu clima de acum 50 de milioane de ani, când nivelurile de gaze cu efect de seră și temperaturile erau mult mai ridicate decât în prezent. Noile modele au proiectat temperaturi mai ridicate decât sugerau dovezile.
Iarăși o întrebare de bun simț: Dacă cel mai important model climatic actual (CSEM 2) și alte modele noi, indică valori ale temperaturilor globale în contradicție directă cu datele geologice, ce încredere mai putem avea în predicțiile lor despre viitorul nostru climatic? Poate doar să schimbăm semnul evoluției temperaturilor globale…
*
* *
Un articol publicat pe 11 februarie 2022 în EOS (revista editată de American Geophysical Union, al cărui membru sunt din 1993), discută o nouă enigmă climatică, similară cu cea a lui Munk, pe care am prezentat-o cititorilor Contributors în două studii (În căutarea timpului pierdut: Enigma lui Munk, piscinae romane și eclipse antice și Enigma lui Munk revisited: Noua structură a interiorului planetei oferă o posibilă soluție. Implicații asupra variațiilor nivelului oceanic).
În New Perspectives on the Enigma of Expanding Antarctic Sea Ice autorii scriu:
Cercetările recente oferă noi informații despre gheața marină din Antarctica, care, în ciuda încălzirii globale, a crescut în ultimii 40 de ani.
Deși unele regiuni din Antarctica au înregistrat reduceri ale întinderii gheții marine, tendința generală începând cu 1979 arată o creștere a calotei glaciare.
Creșterea întinderii gheții marine din Antarctica contrastează puternic cu condițiile din Arctica, unde întinderea gheții marine a scăzut semnificativ. O mare parte din pierderea observată a gheții marine arctice, care este în general în concordanță cu așteptările modelelor climatice, a fost atribuită încălzirii globale antropogene.
Între timp, tendința gheții marine din Antarctica a creat confuzie în rândul oamenilor de știință – majoritatea modelelor climatice indică faptul că întinderea gheții marine din Antarctica ar fi trebuit să scadă în ultimele câteva decenii [s. m.].
Cu alte cuvinte, suntem pe tărâmul „vrăjit” al modelelor climatice în care cred și pe care ne invită să le credem cei 97% experți climatici: Încălzirea globală topește gheața în nordul extrem, în timp ce aceeași încălzire globală, antropogenă, desigur, crește grosimea calotei glaciare în sudul extrem al planetei. Din această dilemă nu puteți ieși… (Cațavencu).
*
* *
Pe 15 februarie 2022, National Oceanic and Atmospheric Administration (NOAA), în colaborare cu alte agenții federale (NASA, EPA, USGS ș.a.) a dat publicității raportul 2022 Sea Level Rise Technical Report – Updated projections available through 2150 for all U.S. coastal waters.
Este bine cunoscută și intens exploatată o posibilă consecință nefastă a încălzirii globale (antropogene, desigur): creșterea nivelului oceanelor, urmat de inundarea zonelor litorale. Pe această temă s-au publicat nenumărate modelări, cu predicții catastrofale ajungând până la scufundarea sub ape a multor insule din Pacific, a unor imense zone litorale și producerea a milioane de victime. În cazul SUA, cele mai mari metropole (New York, Los Angeles, Boston, Houston, Miami, New Orleans ș.a.) se găsesc pe țărmurile oceanelor Atlantic sau Pacific, prin urmare, sunt cele mai vulnerabile. Dar noul raport federal oferă o prognoză surprinzătoare: Creșterea nivelului oceanic se va reduce pe măsură ce Pământul se încălzește!!
Un interes aparte pentru sudul Floridei m-a făcut să cercetez predicțiile făcute de NOAA în 2017 și să le compar cu cele din 2022.
Key West este punctul cel mai sudic al Statelor Unite, la doar 90 mile (145 km) distanță de Cuba. Este orașul care adăpostește casele memoriale ale lui Ernest Hemingway și TennesseeWilliams, precum și o Casă Albă miniaturală, folosită ca reședință de vară de mai mulți președinți americani. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
INTERVIURILE HotNews.ro