Criza vaccinarii in Romania: cat poate impune statul si ce pot refuza parintii?

Proiectul legii pentru vaccinare este cea mai importantă iniţiativă de sănătate publică din ultimul deceniu în România. Dacă acest proiect va eşua există toate şansele ca, în scurt timp, în România să reapară epidemii care ucideau copii în urmă cu 50 de ani. Căci rata vaccinării pentru două din cele mai importante vaccinuri a scăzut în Bucureşti cu 20% în 2014 faţă de 2013.

Din păcate sunt prezente toate ingredientele unui dezbateri eşuate: o mişcare antivaccin fanatizată, politicieni ezitanţi şi scăderea masivă a încrederii în sistemul medical. De aceea este esenţial ca grupul de experţi, reunit pentru prima oară săptămâna trecută, să nu scrie acest proiect cu gândul la extremiştii iraţionalului. Nu ei, ci miile de părinţi îngrijoraţi sunt cei cărora această lege trebuie să li se adreseze.

Principalele cauze ale uriaşei scăderi a vaccinării în Bucureşti sunt discontinuităţile în aprovizionarea cu vaccin şi refuzul părinţilor de a-şi vaccina copiii (sursa: Institutul Naţional de Sănătate Publică). Pentru ca viitoarea lege a vaccinării să nu rămână doar un prilej de scandal mediatic şi apoi literă moartă de lege, ea ar trebui să includă următoarele puncte.

• ASIGURAREA CONTINUITĂŢII APROVIZIONĂRII CU VACCINURI ŞI PEDEPSE PENALE PENTRU CEI RESPONSABILI DE DEFECŢIUNI

Mulţi medici de familie afirmă că nu au întotdeauna la dispoziţie dozele necesare respectării programului naţional de imunizare. În astfel de cazuri părinţii sunt trimişi să-şi cumpere vaccinul din farmacie, dacă îl găsesc. Sau sunt chemaţi la o dată ulterioară care, dacă se nimereşte de pildă în plin sezon gripal, poate aduce o nouă ratare a vaccinării (copiii nu pot fi vaccinaţi atunci când sunt bolnavi).

Unifarmul, distribuitorul oficial de vaccinuri al statului, nu are un istoric recent de strălucită eficienţă (vezi criza citostaticelor). Nici la capitolul transparenţă comunicaţională această instituţie nu stă foarte bine. Unifarm este o instituţie direct subordonată Ministerului Sănătăţii. Chiar în această perioadă unul dintre vaccinurile importante la copil nu se găseşte. Situaţia este revoltătoare: în plină criză a vaccinării, Ministerul Sănătăţii nu este capabil să asigure existenţa numărului necesar de doze dintr-un vaccin introdus chiar de el în schema naţională de imunizare. Şi, desigur, nimeni nu este răspunzător pentru asta.

Este foarte important ca viitoarea lege despre vaccinare să stabilească limpede cine sunt cei responsabili de lanţul de distribuţie şi furnizare a vaccinurilor în România. Iar în cazul unor defecţiuni, aceştia să răspundă penal. Fie că e vorba de ministrul Sănătăţii, de directorul unei companii de distribuţie de medicamente sau de directorul Unifarm. Pentru că incompetenţa acestor personaje pun în pericol sănătatea publică.

• COMUNICAREA DINTRE MEDIC ŞI PACIENT TREBUIE ÎNCURAJATĂ ŞI RECOMPENSATĂ ACTIV DE AUTORITĂŢI

Medicii din Europa şi Statele Unite trăiesc o schimbare totală de paradigmă: autoritatea medicului, automat atribuită de licenţa obţinută, nu mai este suficientă pentru a convinge populaţia să îşi schimbe sau să continue un anume comportament medical (vaccinarea, în cazul de faţă). Spre deosebire de colegii lor, în special cei americani, medicii români nu sunt conştienţi de această schimbare, amplificată în România şi de lipsa justificată de încredere a românilor într-un sistem medical foarte slab administrat.

Autorităţile medicale trebuie să renunţe la atitudinea paternalistă tradiţională în sistemul sanitar românesc şi să încurajeze comunicarea în cabinetul medical. În România, medicul de familie pierde bani dacă explică pacientului un subiect medical un sfert de oră în plus, dar câştigă bani dacă îşi completează minuţios hârţogăria birocratică. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu stimulează financiar comunicarea cu pacientul, dar recompensează introducerea de date birocratice sau prescriere de analize din care pacientul nu pricepe nimic.

În facultăţile de medicină din România nu există cursuri obligatorii prin care studenţii să fie învăţaţi cum să comunice cu pacienţii. E o artă dificilă. Harvardul, şi nu numai, are programe de educaţie special dedicate acestui subiect. Căci principiul „nu se comentează pentru că aşa a spus medicul” nu mai este eficient în epoca online (vezi articolul „Incursiune în mintea unui parinte care refuza sa-si vaccineze copilul„).

• OBLIGATIVITATEA VACCINĂRII – DIFERENŢIATĂ PE CLASE DE VACCINURI

Dintre schemele de vaccinare existente la nivel european, România se apropie cel mai mult de modelul francez. Cu o notabilă diferenţă: vaccinul BCG, anti-tuberculoză, care la noi este recomandat tuturor, iar în Franţa doar grupurilor populaţionale de risc. Interesant este că, în Europa, nu sunt multe ţările în care autorităţile recomandă, ca în România, vaccinarea tuturor copiilor cu BCG. Asta se mai întâmplă doar în Bulgaria, Croaţia, Ungaria, ţările baltice şi Polonia.

Diferenţa e importantă pentru că BCG-ul este frecvent folosit ca muniţie retorică de fanaticii antivaccin. De ce? Pentru că lumea medicală, deşi unanimă în privinţa utilităţii acestui vaccin în ţările cu frecvenţă mare de cazuri de TBC (cum este România), nu este la fel de unanimă cu privire la obligativitatea administrării lui universale.

În 2012, din cei 200.000 de copii vaccinaţi cu BCG în România, 115 au dezvoltat efecte adverse serioase din cauza schimbării subtulpinii folosite anterior în România cu subtulpina Copenhaga 1331, cunoscută ca producând reacţii adverse mai frecvente. Nu discutăm aici de ce autorităţile nu au prevăzut din timp situaţia. Dar, deşi e vorba de mai puţin de unu la mie din cazuri, acel episod a rămas întipărit în mintea multor părinţi anterior sensibilizaţi, fără să fie însă şi convinşi, de retorica mişcărilor anti-vaccin.

Disputele medicale din jurul BCG-ului sunt o excepţie printre vaccinurile recomandate copiilor în România. Vaccinul anti-polio folosit astăzi la noi este considerat nu doar foarte sigur, dar opinia medicală unanimă este că trebuie administrat universal. Prin urmare, dacă vor fi introduse, politicile de obligativitate a vaccinării trebuie croite diferit pentru fiecare vaccin în parte, cu explicaţii clare puse de autorităţile medicale la dispoziţia părinţilor pe site-uri cu vizibilitate mare în online-ul românesc.

În lume există numeroase modele de politici în privinţa vaccinării. În ţările cu epidemii de poliomielită active, părinţii care refuză să-şi vaccineze copiii merg la închisoare. În cazul specific al acestei boli, cu efecte foarte grave la copil, autorităţile române ar trebui să adopte o atitudine excepţional de severă. Nu închisoare, dar amenzi consistente, cum se practică în Franţa, sau interzicerea înscrierii în grădiniţe şi şcoli.

Pentru alte vaccinuri autorităţile ar trebui să adopte o strategie bazată pe recompensă, nu pe pedeapsă. Esenţial este ca recomandarea vaccinării să fie cât se poate de nuanţată în funcţie de vaccin. Vaccinarea opţională este în vigoare şi astăzi, dar deloc explicată de autorităţi şi fără niciun fel de beneficiu sau penalizare ataşată. Atitudinea statului este nepăsătoare: îţi vaccinezi sau nu copilul, tot aia din perspectiva autorităţilor.

Da, trebuie să fii foarte dur cu un părinte care refuză să-şi vaccineze copilul antipoliomielită. Sever cu cel care refuză să-şi vaccineze copilul cu ROR, dar înţelegător în cazul unui vaccin HPV. Nuanţe, nuanţe, medicina modernă este plină de nuanţe, iar ştergerea acestor nuanţe este tactica preferată a fanaticilor antivaccin care folosesc cazul unui vaccin controversat pentru a le discredita apoi pe toate celelalte care au salvat sute de milioane de vieţi.

Sunt convins că avansarea unui proiect de lege a vaccinării bazat exclusiv pe principii punitive ar fi dezastruos. Refuzul părinţilor la vaccinare este determinat în primul rând de o lipsă de încredere în autorităţi şi în sistemul medical. Pedeapsa nu creşte încrederea, ci frica. Iar frica alimentează teoriile conspiraţioniste atât de vânturate de mişcările anti-vaccin. Legiuitorul român trebuie să rezolve criza vaccinării în România construind pe încredere, nu pe frică.

• PRODUCĂTORII FARMA TREBUIE SĂ COMPENSEZE FINANCIAR CONSIDERABIL ACELE CAZURI ÎN CARE APAR EFECTE ADVERSE

În vestul Uniunii Europene, este clar legiferat ca statul sau producătorul farmaceutic să compenseze foarte generos familiile acelor copii care au suferit efecte adverse în urma vaccinării. Acest mic detaliu este menit să creeze încredere, deoarece nicio companie farmaceutică, dacă nu ar fi sigură de frecvenţa foarte foarte redusă a efectelor adverse, nu ar accepta o astfel de prevedere legală. Dintr-un motiv foarte simplu: riscul falimentului.

• PREVEDERI LEGATE DE COMUNICAREA MEDIATICĂ (ONLINE ŞI TV) DESPRE VACCINARE

Este esenţial ca grupul de experţi care lucrează la acest proiect să includă şi unul-doi experţi în comunicare şi cel puţin un specialist în psihologie comportamentală. Este evident că suntem în faţa unui fenomen prea complex (şi periculos) pentru a fi abordat exclusiv de medici. BBC a recomandat anul trecut prezentatorilor TV să nu mai practice o „falsă imparţialitate” acordând unor grupuri lipsite de „expertiză profesională” spaţii egale de exprimare cu ale experţilor confirmaţi atunci când sunt tratate subiecte ştiinţifice, vaccinurile fiind unul dintre subiectele menţionate. Consiliul Naţional al Audiovizualului trebuie să implementeze măsuri similare.

Revoltătoare este atitudinea autorităţilor române faţă de informaţia online cu privire la vaccinuri. Site-urile Ministerului Sănătăţii, ale universităţilor de medicină (care furnizează educaţie, nu?), ale altor instituţii medicale sunt foarte slabe şi de cele mai multe ori nu au nicio informaţie despre vaccinuri prezentată simplu şi atractiv. Dacă în Statele Unite, atunci când tastezi pe Google termenul „vaccin”, primele rezultate sunt pagini ale instituţiilor medicale prestigioase, la noi apar bloguri antivaccin îndoielnice şi forumuri conspiraţioniste.

Soluţii există, dar ele trebuie implementate rapid. Important este ca legiuitorii să nu uite că această lege trebuie să fie una a încrederii, o lege care să nu impună, ci să convingă de bunele intenţii şi transparenţa autorilor în particular, şi a medicilor în general. E o misiune dificilă în care, spre binele nostru al tuturor, trebuie să reuşească.

CÂTEVA DATE DESPRE EFECTELE CAMPANIILOR DE VACCINARE

• Datorită vaccinurilor în fiecare an se evită 2,5 milioane de decese la copiii sub cinci ani. Atunci când apar, efectele adverse sunt extrem de rare, în medie de unu la un milion.

• În 1988, aproximativ 1000 de copii paralizau zilnic din cauza poliomielitei. Ultimul caz de poliomielită s-a înregistrat în România în 2002, în judeţul Tulcea. Astăzi poliomielita este considerată eradicată din regiunea europeană, dar ţări precum Ucraina, România, Grecia şi Bosnia sunt considerate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii ţări de „risc mare” pentru apariţia cazuri de poliomielită cu un virus provenit din alte ţări unde această boală nu a fost încă eradicată.

• Între 2000 şi 2007, numărul copiilor care au murit din cauza rujeolei a scăzut de la 750.000 la 197.000. Sunt evitate şi complicaţiile apariţiei acestei boli care la copil produc orbire, surditate sau dizabilităţi mintale.

• Datorită vaccinurilor, numărul deceselor la copii cauzate de tetanos a scăzut de la 790.000 de morţi în 1988 la sub 100.000 în prezent (sursa: Organizaţia Mondială a Sănătăţii).
• Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă efectuarea obligatorie în România a vaccinării împotriva poliomielitei, tetanos, rujeolă, rubeolă, oreion şi pertusis. Legal, vaccinarea cu oricare dintre aceste vaccinuri este opţională în prezent în ţara noastră.

Notă: HotNews a menţionat în articole precedente argumentele evidente care susţin eficienţa vaccinurilor. Acest articol nu doreşte să realimenteze o discuţie provaccin versus antivaccin. Din acest motiv, comentariile care prezintă argumente de acest tip nu vor fi aprobate.