Cât timp Europa rezistă, lumea liberă mai păstrează o speranță
“Așa că vă spun vouă: lăsați Europa să se ridice!”
Winston Churchill (Zürich, 19 septembrie 1946)
Istoria omenirii, asemeni valurilor mării, este fluidă și în continuă schimbare, deși prima impresie este aceea că există o anume ciclicitate a schimbărilor; în realitate niciodată nimic nu mai este la fel în istorie, aparențele înșală: totul este, cum spune englezul, wishful thinking.
Europa marchează de milenii istoria omenirii și puține sunt civilizațiile în istoria ultimelor 3 – 4 milenii care nu au fost influențate de civilizația europeană; prin civilizație europeană înțelegând mai întâi sinteza greco-feniciano- egipteană și ulterior sinteza greco-romană. Imperiul persan a fost influențat de ea, evreii înșiși, deși au încercat din răsputeri să își păstreze individualitatea, au fost influențați, dar și civilizația arabă a secolelor VII – XIII a fost influențată de sinteza greco-romană.
Apoi Europa a inventat expansiunea colonialistă și niciun continent nu a scăpat acestui val, iar la finalul acestui exercițiu de export masiv al căii europene în lume, a impus și două conflicte la scară globală ce au adus distrugeri niciodată întâlnite în istorie: civilizația europeană ajunsese la apogeul influenței sale în lume.
Astăzi Europa este redusă la teritoriul său continental, dar îi vine greu să se împace cu ideea. Conferința de securitate de la Munchen a prilejuit din nou, la fel ca și anul trecut, tuturor observatorilor interesați de evoluțiile globale să ia contact în direct cu trama europeană: un continent sfâșiat între ideea de a se integra deplin și a deveni o entitate confederată capabilă să își uite trecutul conflictual și să exporte pacea, sau desfacerea sa în bucăți statale naționaliste dornice să ia parte încă o dată la efortul reîmpărțire a lumii.
AVERTISMENUL LUI FRANK-WALTER STEINMEIER
La tradiționalul eveniment dedicat scenei politice mondiale care se desfășoară la început de an la Munchen, președintele Germaniei, distinsul (și experimentatul) diplomat Frank-Walter Steinmeier a lansat critici la adresa liderilor care conduc administrațiile celor trei mari superputeri – Statele Unite ale Americii, China și Rusia – pentru modul în care înțeleg să-și construiască politicile externe.
Discursul lui Steinmeier este totodată și un avertisment serios adresat celor care, din motive egoiste și mărginite, legate de păstrarea puterii personale, subminează echilibrele fine ale ordinii mondiale, stabilite cu atât de mare greutate în urma a două războaie mondiale devastatoare și se pun într-o competiție care, dacă va escalada, nu poate decât să arunce pur și simplu lumea în haos, iar consecințele nu pot fi prevăzute de nimeni.
Frank-Walter Steinmeier a încercat, totodată, în discursul său susținut în deschiderea Conferinței de Securitate de la Munchen, să-i facă pe puternicii lumii, dar și pe liderii de opinie, strategi politici și militari, în fine chiar și pe oamenii obișnuiți, să înțeleagă că indicatorul perfect al sănătății ordinii globale este Europa, așa cum bine sublinia în urmă cu 74 de ani, la Zürich, extrem de lucidul și pragmaticul Winston Churchill.
Eronat interpretat ca un adept al re-apropierii de Rusia, Frank-Walter Steinmeier, prin critici egal îndreptate împotriva derapajelor liderilor SUA, Chinei și Rusiei a afirmat limpede, chiar dacă într-un limbaj specific diplomației, că este absolut eronat și periculos ca superputerile menționate, dar cu deosebire SUA și Rusia să pună sub presiune construcția unională europeană, care este indicatorul cel mai clar (poate singurul rămas) al stării echilibrelor globale.
“Rusia a făcut din forța militară și din schimbarea violentă a frontierelor de pe continentul european mijloace al politicii sale. (…) Iar cel mai apropiat aliat al nostru, Statele Unite ale Americii, sub conducerea actualei administrații, respinge ideea unei comunități internaționale. (…) Măreț din nou, chiar în detrimentul vecinilor și al partenerilor“, a subliniat Steinmeier, într-un atac indirect la adresa președintelui american Donald Trump, care și-a construit edificiul politicii externe pe premisa “să facem America măreață din nou“(1).
China a devenit prin ascensiunea din ultimele decenii un actor important în instituțiile internaționale. “Dar, concomitent, nu acceptă dreptul internațional decât selectiv, acolo unde nu contravine propriilor interese“, a remarcat Steinmaier. Acțiunile Chinei în Marea Chinei de Sud îi deranjează pe vecinii din regiune. “Iar acțiunile Chinei împotriva minorităților din propria țară ne deranjează pe noi toți“, a spus el, făcând aluzie la relatările privind arestarea în masă a uigurilor.(2)
Soluțiile aventuriste în raport cu echilibrele globale post Conferința și Tratatele de Pace de la Paris, respectiv post Bretton Woods dovedesc că marile puteri nu au metabolizat consecințele războaielor mondiale și pe cele ale încheierii războiului rece, optând în ultimii cincisprezece ani pentru atitudini resentimentare și unilaterale, în speranța că pot obține mai multă influență la scară globală; în cuvintele lui Frank-Walter Steinmeier: “să vadă unde ajunge dacă pune interesele proprii mai presus de interesele tuturor celorlalți“.
De aici și concluziile discursului președintelui german: revenirea la interesele naționale slăbește comunitatea internațională și în contextul căutării de soluții pentru problemele globale, între care schimbările climatice. Comunitatea internațională ar trebui să fie profund neliniștită de faptul că instituțiile internaționale sunt blocate și slăbite.
“Ne întoarcem la vechea dilemă de securitate. Mai multă neîncredere, mai mult armament, mai puțină siguranță – acestea sunt urmările ei obligatorii. Care conduc spre o nouă cursă a înarmării nucleare, care nu va produce doar noi arme, ci și noi puteri nucleare, cu toate riscurile de rigoare pentru stabilitatea nucleară, care este oricum precară“, a conchis Steinmeier.
COVID 19 ȘI CALEA CHINEZĂ A SUPUNERII
China nu este acum în fața primului virus care se află la originea unei pandemii, un virus de origine animală care s-a transmis și la om și, prin urmare, a generat infecții dificil de tratat. A fost și cazul focarului SARS din China anului 2002, provocat de un virus pe care îl purta o anumită specie de liliac considerat de chinezi o delicatesă, dar care a suferit o mutație ce i-a permis să infecteze și oameni și să se transmită rapid.
Noul coronavirus a apărut în Wuhan și a fost asociat de specialiști cu o piață de fructe de mare și de animale; deși s-a speculat foarte mult și pe marginea faptului că în Wuhan există și două laboratoare de cercetare în domeniul biologic(3), care ar putea fi asociate și cu anumite programe militare de dezvoltare de arme biologice.
Dar ceea ce este important de această dată, față de momentul SARS, este că administrația comunistă chineză, sub mandatul pe care președintele Xi Jinping l-a început în anul 2012, are pretenția că, pe plan intern, și-a eficientizat aparatul funcționăresc și l-a curățit de elementele corupte, în timp ce pe plan extern și-a propus să deschidă drumul spre transformarea Chinei în cea de-a doua putere economică și militară a lumii.
Dar administrația Xi Jinping, în afara declarațiilor sale de intenții și a unor proiecte pe care le-a oferit lumii și sunt deja destul de bine cunoscute – Drumul Mătăsii, un proiect economic expansiv cu puternice accente politice; proiectele de expansiune în spațiul cosmic și cele de dezvoltare militară – nu a făcut pași consolidați nici măcar în direcția pe care și-a propus-o.
Ceea ce a reușit Xi Jinping a fost să pună China pe curs de coliziune cu SUA și chiar și cu Europa, să-i neliniștească pe toți vecinii săi asiatici și, într-o măsură deloc neglijabilă, să-l pună pe gânduri până și pe Vladimir Putin. Pe plan intern, ambiția lui Xi Jinping de a rămâne la putere pe viață a implicat și instaurarea unui regim intern de mână forte, îndreptat nu doar împotriva contestatarilor regimului comunist, ci și împotriva unor membri ai partidului.
Într-o societate tensionată, focarul din Wuhan a căzut cât se poate de prost pentru administrația Xi Jinping. Iar reacția societății a fost pe măsură: în primul rând funcționărimea de partid a reacționat tardiv și inadecvat, încercând mai întâi să ascundă realitatea, iar mai apoi a intervenit administrația centrală, evident disproporționat și arbitrar, fie construind peste noapte spitale cu mii de paturi, fie implicând armata pentru a ține sub control populația disperată.
Admirația pe care nu puțini au exprimat-o pentru eficiența și îndrăzneala administrației chineze în general, inclusiv pentru modul în care au abordat gestionarea crizei epidemice Covid-19, cu ridicarea peste noapte a unor complexuri spitalicești în Wuhan – Leishenshan, cu 1600 de paturi și Huoshenshan, cu 1000 de paturi – nu cadrează totuși, așa cum observă și presa străină, cu inexplicabilele sincope și bâlbe ale regimului, pentru a căror acoperire sunt dispuse acte samavolnice de arestare ale celor care îndrăznesc să le dezvăluie.
“Decalajul dintre viziunea spitalelor vaste – scrie Mediafax – construite și ‘aruncate în acțiune’ în doar câteva zile, precum și realitatea mult mai complicată de la fața locului amintește de unul dintre principalele obstacole cu care se confruntă autoritățile din Beijing în timp ce se chinuie să oprească răspândirea virusului: propriul sistem autoritar și secretos al Guvernului și aparatele vaste de cenzură și propagandă.
Aparatul bine uns al partidului comunist distruge orice opoziție și poate înăbuși amenințări justificate. Sistemul de propagandă este creat pentru a susține partidul, iar statul nu poate fi de încredere atunci când vine vorba despre informații precise. Aceasta este o problemă nu doar pentru familiile care au rămas în urmă din cauza coronavirusului și firmele distruse de închiderea neașteptată a orașului, dar și pentru o lume care încearcă cu disperare să analizeze cât de mult succes au autoritățile din Beijing în controlarea epidemiei.”(4)
La începutul lunii ianuarie 2020, profesorul Xu Zhangrun, a publicat un pamflet cu titlul “Alarmă virală. Când furia depășește frica“, în care, pornind de la exemplul modului în care au reacționat autoritățile în primele zile ale epidemiei, a făcut o critică a regimului de control și cenzură impus de administrația comunistă condusă de Xi Jinping.(5)
“Acestea ar putea fi ultimele cuvinte pe care le scriu.”, consemna Xu Zhangrun în finalul eseului său. Așa cum au aflat jurnaliștii de la The Guardian, el a fost într-adevăr arestat imediat după publicarea textului, conturile de social media i-au fost blocate și ulterior plasat în arest la domiciliu.
În fine, ca să pună capac la toate, recent administrația comunistă a recunoscut, cu jumătate de gură, că Beijingul știa de epidemie încă din primele zile, iar președintele Xi Jinping a emis primele sale decizii privind situația din Wuhan încă din data de 7 ianuarie, adică cu două săptămâni înainte de data la care liderii comuniști au afirmat inițial că ar fi primit primele informații la centru.(6)
CECUL ÎN ALB ÎNMÂNAT DE SENAT LUI DONALD TRUMP
Donald Trump este al 45-lea președinte al Statelor Unite și al treilea împotriva căruia Congresul SUA a declanșat o procedură de impeachment. Un alt președinte republican, Richard Nixon, a fost vizat acum cinci decenii și jumătate de iminența unei proceduri de impeachment, dar a avut tăria de a o evita, demisionând.
Donald Trump, asemeni democratului Bill Clinton, a preferat să se pună sub protecția majorității de partid, iar majoritatea republicană din Senat l-a apărat și, implicit, i-a creditat atât atitudinea cât și politicile; în fața istoriei această stare de fapt nu va putea fi tăgăduită.
Dar să începem nu cu începutul, ci cu mult mai recentele declarații ale lui Donald Trump din interviul pe care l-a acordat recent (joi, 13 februarie ac.) publicistului Geraldo Rivera de la CNN.(7) Imediat ce s-a văzut absolvit de acuzații în Senat, Donald Trump nu s-a mai ferit să recunoască că avocatul său, Rudolph Giuliani, atunci când a vizitat Kievul, avea un mandat de la președintele SUA.
Cu alte cuvinte, ceea ce a negat vehement pe tot parcursul procesului intentat de democrați, a recunoscut senin în fața unui publicist al postului de televiziune pe care, de altfel, personal îl detestă: “Deci atunci când mă întrebi de ce l-am folosit pe Rudy… un lucru despre Rudy care îmi place: a fost cel mai bun procuror, știți, unul dintre cei mai buni procurori și cel mai bun primar. (…) Dar și alți președinți au avut. FDR (Franklin D. Roosevelt – n.red.) avea un avocat care, practic, era total implicat cu guvernul. Eisenhower avea avocat. Toți aveau avocați.”
Întrebat de ce a făcut-o, totuși, Trump a explicat ca a avut și are o “experiență neplăcută” cu agențiile de informații ale SUA (din cauza anchetei privind ingerințele Rusiei în alegerile americane), așa că a apelat la Giuliani: “Iată alegerea mea: mă ocup de toți oamenii precum Comey (James Comey, fostul director al FBI – n.m.) sau mă ocup de Rudy.”
Este un interviu relevant, în măsură să devoaleze publicului (alegătorului) american faptul că democrații nu s-au înșelat în demersul pe care l-au inițiat (chiar dacă unul pronunțat partinic), iar președintele lor nu doar că nu dă doi bani pe buna credință și onoare în funcție, dar și că nu vede absolut nimic rău în faptul că se comportă la Casa Albă asemeni unui afacerist lipsit de scrupule și de etică.
Nu a fost sigurul prilej pentru opinia publică să-l vadă pe Donald Trump în adevărata sa lumină. După ce joi, 20 februarie, Roger Stone a fost condamnat de justiție la 40 de luni de închisoare, fiind găsit vinovat că a exercitat presiuni asupra martorilor și a mințit Congresul privind contactele sale cu organizația WikiLeaks(8), Trump a anunțat public că îl va “exonera” și că urmează să “ia o decizie la un moment dat”.
Una peste alta, miercuri (5 februarie 2020), președintele Donald Trump a fost achitat de Senatul SUA față de acuzațiile privind abuzul de putere și obstrucționare a Congresului. Casa Albă a salutat hotărârea Congresului: “Președintele este încântat să lase în urmă acest capitol de comportament rușinos al democraților și este hotărât să-și continue activitatea în numele poporului american în 2020 și după aceasta“, a declarat purtătoarea de cuvânt a executivului, Stephanie Grisham.(9)
Făcând zid în jurul lui Donal Trump, republicanii au gândit strict în cheie electorală, liderul majorității republicane din Senat, Mitch McConnel, declarând după ce Senatul și-a pronunțat hotărârea în procesul de impeachment că democrații au comis o “eroare politică colosală” prin inițierea procedurii de destituire și că, “în momentul de față, ei sunt învinșii” și republicanii sunt “într-o poziție bună“, cu nouă luni înainte de alegerile prezidențiale.
Nancy Pelosi, președinta democrată a Camerei Reprezentanților și adversara neîmpăcată a președintelui Trump, a ținut să reafirme că actualul lider de la Casa Albă “rămâne o amenințare la adresa democrației americane“; o evaluare cu care mulți lideri politici din Europa sunt de acord. De fapt aceasta este și marea problemă a Uniunii Europene în relația cu administrația Trump: cum poți construi când ai în față un promotor al unei politici aventuriste, instabil și lipsit de orice repere.
Dincolo de nemulțumirea fățișă față de administrația Trump, ce răzbate din capitale ca Berlin sau Paris, același gen de plasare a liderului american într-o zonă mult prea puțin respectabilă o regăsim și mai la est: președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, în interviul pe care l-a acordat jurnalistei CNN Christiane Amanpour, în marja Conferinței de Securitate de la Munchen(10), a schițat în câteva tușe modul în care astăzi lumea se raportează la mesajele Casei Albe, afirmând că este gata oricând să-i răspundă la telefon, dar nu acceptă să mai primească de la Donald Trump lecții despre lupta anticorupție.
BREXIT, FANTOMA CARE NE VA MAI BÂNTUI O VREME
În 31 ianuarie 2020 Marea Britanie și Uniunea Europeană au finalizat procesul de separare și a intrat în vigoare Acordul de Retragere, care prevede o perioadă de tranziție ce va dura până la 31 decembrie 2020, pe parcursul căreia Marea Britanie va mai beneficia încă de statutul unui stat membru, dar nu va mai fi reprezentată în instituțiile unionale.
În discursul său de vineri, 31 ianuarie ac., premierul Boris Johnson nu s-a ferit de tonul triumfalist și de limbajul bombastic, asigurându-i pe britanici că Marea Britanie are un viitor luminos și trebuie să aibă încredere în politicienii săi, care o conduc pe drumul post-Brexit:
Brexit-ul “nu este sfârșitul, ci începutul unui nou act al marii noastre istorii naționale”. Brexit-ul va fi un “succes răsunător, indiferent care sunt obstacolele”. Brexitul este o șansă de a face Marea Britanie un loc mai bun, “indiferent de gropile din drumul din față”. Marea Britanie va fi după Brexit “simultan o mare putere europeană și cu adevărat globală în scopul și ambițiile” urmărite. Oricum, în ultimii 50 de ani Uniunea Europeană a evoluat într-o direcție care nu se mai potrivește Marii Britanii, așa că “am ascultat dorința poporului. Am luat înapoi instrumentele autoguvernării”.(11)
Tandemul franco-german s-a pronunțat reținut și prudent asupra procesului de separare, mesajele Parisului și ale Berlinului confirmând faptul că Uniunea în 27 de membri nu va metaboliza ușor separarea de Marea Britanie, dar este condamnată să transforme acest proces într-o oportunitate(12):
Emmanuel Macron: “Plecarea este un șoc. Este un semnal de alarmă, care ar trebui să aibă ecou în fiecare țară, să fie auzit în toată Europa și să ne pună pe gânduri. Pentru prima oară în 70 de ani, o țară pleacă din Uniunea Europeană. Este o zi tristă, nu vom nega asta. Dar această zi trebuie să ne facă să facem lucrurile altfel.”
Angela Merkel: “Acesta este un moment de cotitură pentru noi toți, pentru cele 27 de state membre UE și, de asemenea, pentru Germania. În orice caz, Germania și-ar dori să rămână un partener apropiat și un prieten al Marii Britanii, avem aceleași valori comune. Mai mult, cele 27 de state membre vor face tot ce le va sta în putere pentru a se asigura că Europa va continua să se dezvolte cu succes.”
Procesul de tranziție ar urma să fie folosit de Marea Britanie și de Uniunea Europeană pentru a încheia un acord viitor de cooperare. Punctând asupra poziționării europene în negocieri, Ursula von der Leyen a subliniat faptul că, în cele din urmă, Marea Britanie este aceea care trebuie să se decidă cum anume intenționează să coopereze în viitor cu Uniunea, în condițiile în care și-a dorit atât de mult să devină un stat terț:
“Dacă aceasta va fi situația la finele anului, atunci suntem pregătiți, pentru că cele mai dificile aspecte sunt reglementate în Acordul de părăsire a comunității, cele referitoare la drepturile civile, chestiuni financiare și problema insulei irlandeze. Aceste aspecte sunt rezolvate. Suntem mulțumiți.
Ne aflăm într-o poziție favorabilă pentru negocieri. Dacă la finele anului va exista un Brexit dur, atunci va fi dur. Regatul Unit exportă jumătate din bunuri în Uniunea Europeană. Sunt vizate cel puțin zece sau unsprezece teme diferite, precum siguranța, de exemplu. Vom avea mult de negociat. Vom lucra non-stop și vom vedea cât de departe vom ajunge.
Inițial am spus că avem nevoie de mai mult timp. Pentru o asemenea decizie este nevoie de ambele părți. Suntem destul de relaxați pentru că, așa cum am spus, avem o bună poziție de start.”
Deocamdată, pe continent se discută mult de dificultățile Uniunii Europene post-Brexit: complicațiile legate de bugetul unional, afectat de deficitul creat prin stoparea contribuțiilor britanice; anunțul britanicilor privind interzicerea pescuitului francez în apropierea teritoriului său național sau schimbarea politicilor privind imigrația, care va afecta direct europenii proveniți din estul și sudul Uniunii.
Dar incertitudinile nu sunt puține nici pentru Londra, în ciuda intransigenței pe care o afișează premierul. Mai întâi, se pare că în cabinetul său nu toată lumea îi împărtășește opiniile. Primul care a părăsit cabinetul joi, 13 februarie ac., după numai 204 zile de mandat, a fost ministrul de finanțe Sajid Javid; ceea ce a produs nedumeriri, pentru că Javid prezentase proiectul bugetului pentru anul în curs și așteptările erau că-l va și pune în operă. Johnson l-a înlocuit cu Rishi Sunak, fostul secretar șef al Trezoreriei (adică a doua poziție după ministrul finanțelor).
Marii Britanii îi sunt esențiale politicile care să dovedească cetățenilor săi că nu s-au înșelat atunci când au ales să se pronunțe pentru leave și să ceară stoparea migrației de forță de muncă ieftină. Londra are nevoie ca economia să își regăsească ritmul, iar cetățenii să resimtă efectele economice favorabile ale miraculosului Brexit, pentru a putea fi păstrată coeziunea socială și integritatea teritorială.
Deocamdată avertismentele industriilor afectate de nou anunțatul control al fluxului de migranți prin acordarea unui punctaj care să selecteze doar personalul calificat și înalt calificat (construcțiile, agricultura în special), dar și zbaterile naționaliștilor scoțieni și ale catolicilor nord-irlandezi nu sunt în opinia lui Boris Johnson decât niște “gropi în drumul” viitor ce urmează a fi parcurs în mod glorios de britanici.
Așa cum este lesne de înțeles, deconstrucția este mult mai ușoară decât construcția, iar politicieni de tipul Nigel Farange sau Boris Johnson, ori tehnocrați din spatele scenei din categoria Dominiq Cummings au dovedit în cariera lor de până acum că se pricep foarte bine să le inducă britanicilor tot felul de frici, ori să le potențeze pe cele latente, și mai puțin să își cheltuiască energiile în proiecte dificile, care implică sinergii și devotament pentru construcție și integrare socială.
Și ca să fie clar despre ce vorbim, ministrul de interne britanic, Priti Sushil Patel, tocmai a prezentat cu mândrie britanică noile pașapoarte ce vor reveni la coperta albastră și la emblemele florale ale Angliei, Irlandei de Nord, Scoției și Țării Galilor, după care presa a aflat că vor fi tipărite în Polonia, de compania franco-italiană Gemalto(13).
În fine, tot în categoria observațiilor pasagere, putem remarca faptul că, după o campanie leave de succes la referendumul din anul 2016, în care Dominiq Cummings a inventat mesaje de genul “70 de milioane de turci sunt pregătiți să emigreze în Europa”, îngrozindu-i pe britanici, în guvernul Johnson, cel care va gestiona separarea efectivă a Regatului de Uniune, regăsim miniștri importanți (finanțe, interne) care nu par să fie urmașii lui Eduard “Picioare lungi”: Priti Sushil Patel, Sajid Javid sau Rishi Sunak.
MACRON ÎNCEARCĂ SĂ NE SPUNĂ CEVA ȘI MERITĂ SĂ-L ASCULTĂM ATENT
Pentru cei care nu știu, Rusia deține în proporție de 100% în Bulgaria sanatoriul din Kamchia(14), în care s-au investit, la inițiativa fostului primar al Moscovei, Iuri Lujkov, nu mai puțin de 217 milioane dolari SUA. Despre acest complex rusesc de la Marea Neagră, Bloomberg consideră că este un cal troian al Kremlinului într-unul din statele Uniunii Europene, o bază de acțiune pentru agenții ruși ai războiului hibrid împotriva Occidentului.(15)
În discursul său susținut la Conferința de securitate de la Munchen, Emmanuel Macron a atras atenția asupra politicii agresive a Federației Ruse în privința Uniunii Europene, subliniind că: “…Rusia va continua să încerce să destabilizeze, fie prin actori privați, fie direct prin servicii, fie prin ‘proxies’. Rusia va continua să fie un actor extrem de agresiv pe acest subiect în lunile următoare și în anii următori în toate alegerile. Va încerca să aibă strategii de acest fel sau va avea actori care vor acționa în contul său.”
Chiar dacă Franța și/sau Germania văd Europa la egală distanță față de SUA, Federația Rusă sau China, nici Parisul și nici Berlinul nu-și fac cu adevărat iluzii legate de presiunea care vine asupra Europei dinspre aceste mari puteri și nici nu confundă – așa cum adesea se spune – interesele de afaceri dintre concernele europene și cele chineze sau ruse cu iluzia că o apropiere de aceste puteri este dezirabilă și poate fi făcută, chiar și cu prețul separării de Washington.
INTERVIURILE HotNews.ro