Cu municipalitati falite, putem avea regiuni puternice, sau doar clientelism de partid?

Se dă următoarea situaţie:

1. Sub un sfert (650) din totalul comunelor României (2,860) reuşesc să-şi acopete integral cheltuielile salariale la nivel local din veniturile proprii plus cota-parte din impozitul pe venitul personal care li se virează lunar (principalele surse ale bugetelor locale, aprox 48% din total, singurele necondiţionate ȋn utilizare), după cum arată un raport recent al EFOR. Dramatic, 24% dintre comunele româneşti (adică 685) au cheltuieli salariale mai mult decât duble ȋn raport cu acestă bază de venituri. Aşa stând lucrurile, pretenţiile de autonomie reală acum, peste zece sau cincizeci de ani sunt o glumă, deoarece nu există alte surse majore de venituri care să poată fi cedate la nivel local fără a produce dezechilibre teritoriale puternice, ceea ce crează nevoia de noi instrumente centrale de echilibare financiară, adică centralizare – şi tot aşa, în cerc vicios. Singurul rost al existenţei acestor comune rurale proiectate din start să fie în faliment tehnic, adică lipsite de resurse proprii şi dependente de granturile ad hoc negociate cu judeţul, cu miniştrii sau deputaţii, e conservarea bazei de clientelism politic în teritoriu. Fuziunea raţională a comunelor rurale şi crearea unor unităţi administrative mai eficiente, care să stea financiar pe picioarele lor, ar da o lovitură mai grea baronilor de nivel, judeţean, regional sau central decât orice reforme constituţionale grandioase.

2. Pe un indice calculat pe fondurile naţionale pentru investiţii locale ȋn perioada 2004-2011, reiese că am avut un maxim de clientelism politic ȋn anii 2007-2008: ȋn medie, ȋn acei ani era de trei ori mai probabil să primeşti fonduri dacă erai primar din arcul puterii decât dacă erai primar de opoziţie. (vezi aici harta interactivă a României cu toate alocările de fonduri, pe fiecare localitate şi judeţ). Aceasta a fost fix perioada de creştere rapidă a bugetelor publice ȋnainte de criză. Intr-un stat cu instituţii slabe şi tradiţie clientelară, afluxul masiv de fonduri ȋn bugetele publice a făcut mai mult rău decât bine. Aceasta este o concluzie pesimistă pentru impactul real al cheltuirii de fonduri structurale ȋn România.

3. Surprinzator, dar ȋn ultimă instanţă logic, cei mai favorizaţi primari au fost cei independenţi, ceea ce sugerează că ȋntr-adevar alocările discreţionare au fost folosite deliberat pentru a ȋncuraja migraţia politică a aleşilor locali către arcul puterii: cum legea interzice transferul cu acte ȋn regulă la alt partid, ei o fac neoficial şi sunt recompensaţi cu prioritate pentru asta. Administraţia locală a UDMR este singura afiliată politic care iese bine pe tot intervalul de opt ani, pe medie, indiferent de rotaţiile de putere; aceasta e probabil singura bază, cam balcanică, dar viabilă, pe care am putut noi aşeza ȋn România modelul consociaţional.

4. Cei care au guvernat ȋn perioada de maxim clientelism (2007-2008) nu au fost probabil nici mai buni, nici mai răi decât cei de dinainte sau de după – doar au avut mai mulţi bani la dispoziţie. Ne amintim cum ȋn acei ani ieşisem complet de sub tutela FMI, miniştrii noştri de Finanţe dădeau misiunile Băncii Mondiale ȋn brânci pe scări şi ȋn general, dădeam lecţii prin Europa. Aveam bani de nu mai ştiam pe unde să-i punem şi practicam discursul suveranităţii ȋn dezvoltare – ştim noi mai bine. Am ales să punem banii ȋn proiecte multe şi mici, de care mai făcusem, ca să se ajungă la toţi primarii, să nu fie mari dificultăţi ȋn execuţie şi fondurile să se ȋntoarcă repede unde trebuie, prin firmele-contractoare care trebuie. Că doar nu era să ne complicăm cu vreo autostradă, vreun metrou sau mare proiect de cercetare, unde incompetenţa, ȋntârzierile sau furturile sunt mult mai vizibile.

Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro]