Cum a descoperit un rus România, iar prin ea, Europa
Şi s-a şocat, deoarece era cu totul altceva decât fusese învăţat la şcoală şi TV.
Am dat ieri peste un studiu bun al unor colegi din Estonia şi Ucraina, care au analizat timp de patru ani imaginea statelor UE, aşa cum se reflectă ea în programele de ştiri pe principalele trei canale TV din Rusia (Pervîi, Russia1, NTV). Narativele dominante sunt cele la care vă aşteptaţi: apocalipsa Occidentului; viaţa de zi cu zi plină de ameninţări, terorism şi sexomarxişti LGBT; refugiaţii dau năvală; proiectul politic al UE a eşuat în corupţie şi faliment moral; doar Rusia ce mai ţine busola. Detalii aici.
Nu asta m-a surprins, deoarece ştiam cum arată propaganda Kremlinului, ci motivul pentru care ea prinde atât de bine: izolarea fizică şi culturală a cetăţeanul de rând din Rusia. Din preambul aflăm că doar 5% dintre ruşi vorbesc o limbă străină; 6% consumă media străine; şi doar 7% au călătorit în afara fostei URSS. Fantastic.
Iar astea mi-au amintit o istorioară legată de izolare fizică şi culturală pe care o aştern aici. Atenţie, vă poate afecta emoţional.
Acum vreo trei ani am organizat cu colegii de la EFOR un tur prin România unui grup de specialişti tehnici din primării din Rep Moldova, ca să vadă oamenii proiecte de apă-canal şi gunoi, inclusiv în zonă rurală. Am mers şi prin Ardeal, şi prin sud, am stat pe drum cu ei vreo săptămână; în fine, detaliile nu contează.
Două lucruri şocante s-au petrecut săptămâna aia: în ultima zi am ajuns în Constanţa, am vizitat noi groapa de gunoi de cuviinţă, apoi ne-am cazat în oraş, aproape de mare. A doua zi mă scol devreme şi văd un nene din grup la mal, cu picioarele în apă. La micul dejun mi-a zis că a ajuns la 55 de ani în fine să vadă pentru prima oară marea, şi cât de mult ne apreciază că am făcut asta posibil. Era moldovean-român, dintr-un orăşel oarecare din nord, nimic deosebit, doar că până atunci nu avusese ocazia asta niciodată, nici măcar în Ucraina. Era să ne buşească pe toţi plânsul.
Chestia nr 2: în grup era unul singur care nu vorbea deloc română, Ivan, un tip solid şi de treabă din Găgăuzia, pe care l-am însoţit mereu cu traducere pe limba rusă (singura pe care o vorbea). Dacă ştiţi un pic Moldova, n-o să vă miraţi: în Găgăuzia autonomia şi separatismul latent nu-s despre conservarea identităţii locale, că puţini dintre ei chiar vorbesc turceşte şi se ţin de tradiţii; astea sunt mai mult pretextul. Ci e vorba de sovieto-nostalgie, respingerea statului naţional moldovean de după ’90 şi apartenenţa la Ruskii Mir, adică marele spaţiu mental al colonizatorilor ruşi, care i-au considerat totdeauna pe ăştia din republici oarecum barbari şi în nevoie de a fi civilizaţi. Chiar şi pe baltici, darămite pe moldoveni.
Evident, aceeaşi imagine era cultivată în URSS şi despre ţările satelite, ca România, Bulgaria etc: nişte ăia ţărani şi săraci, care trebuie să fie recunoscători Moscovei pentru subvenţii, ajutorul tehnic de industrializare şi civilizare în general. Hai, poate DDR să fi fost un pic altfel, dar ăilalţi tovarăşi erau o apă şi-un pământ în presa sovietică şi doar din political corectness socialist nu ne-o spuneau în faţă. Trei generaţii de ruşi au crescut după război cu această idee în cap, şi încă vreo două din ’90 încoace, deoarece, după cum vă ziceam mai sus, chiar şi azi doar 7% dintre ei au ieşit din Imperiu ca să vadă cum stă treaba în realitate.
Deci oameni ca Ivan nu trebuie blamaţi: cu asta au fost hrăniţi de mici, iar după ’90 au trăit în universul civilizaţional întreţinut de presa rusă, care crează un mediu de imersiune culturală totală. Nimic din afară nu răzbate prin barajul de propagandă – dar şi entertainment sau, uneori, cultură înaltă de bună calitate – de pe televiziunile ruseşti. Ivan a trăit toată viaţa la 50km de graniţa cu România (iar azi, cu UE), dar pentru aia putea foarte bine să se afle în Novosibirsk; mare diferenţă n-ar fi fost.
Iar aici s-a produs declicul: cele şapte zile prin România cu microbuzul, în Ardealul săsesc, prin secuime, apoi în Bucureşti şi Dobrogea, au fost şocul vieţii lui. Drumurile, casele, oamenii, hotelurile, interacţiunea cu noi, atmosfera relaxată şi fără fasoane, plăcuţele bilingve, diversitatea, hăhăiala, discutarea francă a tuturor problemelor, inclusiv politice, autocritica permanentă – dar mai ales nivelul de dezvoltare dintr-o comună românească medie, l-au dat pe om peste cap. Era cu totul altceva decât credea, decât i se spusese mereu, decât se aştepta. A fost momentul când el a realizat că trăia în fake news.
Fiindcă era un om ponderat, la locul lui, tehnician la staţia de epurare a apei, care de fel nu vorbea mult, n-a lăsat să se vadă tulburarea atunci pe loc. Deşi cât îi tot dădeam eu ghes să intre în conversaţie, ca să nu se simtă izolat de grup din cauza limbii, m-am prins că-i ceva în neregulă cu el, că e un pic altfel decât la început, dar fără să realizez ce.
INTERVIURILE HotNews.ro