Cum arată pagina de Facebook a unui criminal violent?
Care e primul lucru care sare în evidență de îndată ce intri pe pagina de facebook a unuicriminal de carieră(5 crime la activ), reținut că și-a incendiat iubita de 17 ani: o disociere uriașă. Discrepanța flagrantă între statutul său social/interpersonal real și imaginarul său emoțional:
– “m-am rătăcit de mine încercînd să îi ajut pe alții și am uitat de mine.”
– “un biet hoinar pe drumul vieții”.
– “există mereu un sentiment în spatele unui “nu-mi pasă”, există mereu durere în spatele unui “sunt bine”, există mereu nevoie de cineva în spatele unui “lasă-mă în pace”.
– “iubesc ploaia pentru ca doar atunci pot plînge fără ca lumea să îmi observe lacrimile.”
– “lumina învierii să vă umple sufletul de speranță, liniște, iubire”.
– “cine mă cunoaște cu adevărat știe prin cîte am trecut, am fost și voi fi mereu tare… fiindcă bunul Dumnezeu îmi este mereu alături”.
Și fiindcă umorile/pasiunile/afectele noastre neintegrate își semnalează mereu prezența, descoperim pe aceeași pagină și gînduri de felul:
– “mă fut cu viața zi de zi, iar moartea va fii (sic!) ultimul meu număr”.
– “cel mai dureros sentiment să știi că ai fost mințit și folosit de cineva în care ai avut încredere”.
– “oamenii nu te urăsc pentru că ai făcut ceva rău, oamenii te urăsc pentru că ai făcut ceva mai bun decit ei”.
– “stați dracu liniștiți și vedeți-vă de familiile voastre si nu mai purtați grija mea”.
– “nu mor caii cînd vor niște javre”
– “aviz amatorilor, SUPERIORITATEA unui om constă în A FI OM”.
– “a fi om e lucru mare, a fi smardoi și un om de nimic sunt toți proștii.”
Identificăm pe de o parte un imaginar primitiv, labil, romantic, melancolic (lacrimile, ploaia, durerea, hoinar pe drumul vieții, lumina învierii, pace, sănătate, bunul Dumnezeu), iar pe de altă parte identificăm afectele și atribuirile ostile, agresive (javre, stați dracu liniștiți). Cînd spune – în ultima lui filmare postată pe rețeaua socială – “să vă dea bunul Dumnezeu după inima și sufletul fiecăruia”, putem presupune că această judecată dreaptă o vizează pe femeia iubită (percepută distorsionant/borderline ca fiind răuvoitoare și rău intenționată – “cel mai dureros sentiment să știi că ai fost mințit și folosit de cineva în care ai avut încredere” – oricît de siropos ar suna, convingerea de mai sus se remarcă ca fiind una dintre convingerile fundamentale specifice afectivității borderline, simultan o sursă permanentă de interpersonalitate ostilă, profund oscilantă și agresivă).
E interesant cum această discrepanță flagrantă între “vă iubesc, să fiți sănătoși”, rostit in ultima inregistrare postată de individ pe pagina lui de facebook și realitatea sa sociala/personala (criminal extrem de periculos) e repusă în termenii săi abia ulterior, cînd cetățenii descoperă pagina și postează comentarii care sanctionează comportamentul criminal descoperit. Reacțiile labile care doresc să sancționeze labilitatea criminală a infractorului sunt sugestive pentru starea psihică a unora dintre cetățenii patriei. De multe ori îmi revine impresia că Romania, afectiv vorbind, e borderline, cu grade de severitate mai mare sau mai mică (organizare borderline = reprezentări de sine si despre ceilalți profund scindate, în sensul unei alternări totale între idealizare și devalorizare, deopotrivă cu privire la sine și la ceilalți).
Cînd un criminal își face o pagină de facebook el nu își trece la profil “criminal recidivist, extrem de periculos, eliberat condiționat”, ci își trece cel mult localitatea în care trăieste, liceul (industrial) pe care l-a urmat etc. Dacă un criminal din categoria “livid coercitive hearts” își face pagină de Facebook, cu siguranță o să descoperim mentalitatea “sufletului rănit și revendicativ” care vorbește de emoțiile/ sentimentele lui și de răutatea celorlalți (“feeling angry”, “feeling sad”, “feeling depressed”, “feeling exhausted”, “feeling broken”). El trăiește cu sentimentul că, prin riposta lui, nu face decît să se apere de o răutate care vine mereu din afară. O să vorbească inevitabil despre sentimentul trădării, deprivării și umilinței emoționale fiindcă atașamentul lui romantic este unul extrem de labil (agravat de prezența unui intelect mediocru).
Pomenesc iar despre cele două profiluri criminale domestice identificate de sociologul N. Websdale în “Familicid hearts: The emotional styles of 211 killers”: 1) tatăl devotat și înfrînat din punct de vedere emoțional (dar extrem de sensibil la rușine și umilință – “hypersensitive to narcissistic injury conducive to the rapid loss of ego control”) care își ucide familia în baza eșecului – cînd afacerea (lucrarea sa, acțiunea, proiectul său în lume, bunăstarea, prestigiul familiei) dă faliment si 2) soțul volatil din punct de vedere emoțional care își ucide soția în marginea atașamentului romantic ultralabil (bărbatul este gelos, paranoic, borderline, anaclitic și exercită un control coercitiv în cuplu, cu izolare, agresiune fizică etc; în esență își ia identitatea de sine din relație – mai degrabă își omoară femeia decît să o “piardă” în permanență). Autorul îi numește pe tații criminali din prima categorie “civic reputable hearts”, iar pe soții din a doua categorie “livid coercitive hearts”. Primii își reprimă furia (și neputința) în permanență, ceilalți și-o exprimă prin violența, ostilitate și intimidare.
În cazul imaginii publice a infractorului (așa mizerabilă cum apare ea) nu vorbim nicidecum de simple aparențe întreținute în mod interesat, ci de o disociere bordeline severă: conștiința acestui individ nu este capabilă să integreze într-o unitate relativ coerentă trăirile sale impreună cu cognițiile (convingerile sale) împreună cu comportamentele sale. De asta recidivează la nesfîrșit. “Te iubesc, dar te incendiez fiindcă îți bați joc de mine”. Această lipsă de integrare a conținuturilor mentale e devastatoare pentru statutul psihic al unui individ (comunități).
La un alt nivel, ea poate fi remarcată și în cazul discursului gamerului Alexandru Bălan (zis Colo), acuzat că a instigat la violență sexuală.
“Astăzi am văzut o fată. Nu cred că era clasa a 11-a. A zecea a 11-a. Nu venea de la școală sau ceva, cred. Dar vă spun sincer cred că avea vreo 16 ani. (…). Sincer vă spun, mi-a plăcut. Dar aia merită violată. Adică la modul…cu picioare în gură. Cu dintr-alea, să o (…) în gură, să îi zici cine e tăticul tău. Să îi dai cu picioare, să îi dai cu palme, să o ții cu capul de pereți. Să îi pui așa piciorul pe față. Eu am niște fetișuri mai ciudate. Adică aia se vedea că îi place (…). Astea nu trebuie iertate. Parcă așa văd, parcă scrie pe tricoul ei. Nu ai cum să te abții să nu le (…). Eu dacă nu eram în nicio relație cu nimeni, vă spun sincer că (…) toate copilele de 15-16 ani. Vă spun sincer (sublinierea mea).”
“Tot acest clip este extras dintr-un live de divertisment pe care l-am făcut acum câţiva ani. A fost o glumă extraordinar de proastă. Îmi cer scuze în mod oficial pentru că clipul meu a deranjat. Nu reprezintă în niciun caz nici valorile mele morale, nici felul meu de gândire.”
“Vă spun sincer (sublinierea mea), respect toate femeile pentru că eu am fost crescut alături de mama mea, ea mi-a oferit cea mai bună educaţie şi mi-a spus să respect toate femeile din această lume. Credeţi-mă că sunt cu o fată de 6 ani de zile. Este iubita mea, o iubesc ca pe ochii din cap şi niciodată nu am ridicat mâna la ea. Nu sunt de acord cu violenţa faţă de femei. Nu aş fi vrut niciodată să jignesc, în mod oficial, pe cineva. Chiar şi neoficial.”
Avem aici, în trei paragrafe, dimensiunea (penibilă) a unei sincerităti disociate: valorile, morala, gîndirea într-un sertar, glumele “extraordinar de proaste”, discursul public într-altul, sau, cu cuvintele vloggerului, “oficialul” într-o parte, “neoficialul” în alta. În condițiile acestei compartimentalizări, unitatea (coerența) personalității e împiedicată. Dacă am valori bune, de ce nu se reflectă ele în conduita mea, în discursul meu?
În “Povești din Kolîma”, Varlam Șalamov pomenește de înșelătoare a aură romantică cu care înconjoară unii artiști lumea infractorilor și a borfașilor. Nu e deloc neobișnuit ca infractorul să aibă sensibilități estetice, să consume poeme eroice ca “Hoțul și cuțitul” sau cîntece lirice în care să își exteriorizeze sentimentele, de un pitoresc aparte. “Romanțele de pușcărie”, remarcă Șalamov cu neutralitate, “sînt în general extrem de sentimentaloide, tînguitoare și înduioșătoare”:
“Pe drumul prăfos, sub aspră escortă
Codul Penal merg să-l înfrunt,
Zece ani acum primesc, fără dispensă,
Sau în sfîrșit pe lună o s-ajung.”
În schimb, infractorii “nu au cîntece corale, ei nu cîntă niciodată în cor, iar dacă fraierii dau tonul vreunui cîntec nemuritor, nu numai că nu li se alătură, dar nici măcar nu stau să asculte. Pleacă.” Cîntecul criminalului de drept comun e unul “exclusiv solo”, “așezați lîngă o fereastră zăbrelită sau lungiți pe prici, cu mîinile sub cap.” În acest lucru, conchide V.Ș., “putem vedea și o dovadă a naturii de lup a hoțului, a lipsei sale de colegialitate.”
Infractorii, cu lirismul lor primitiv, care suspină eroic “iubește-mă, copilă, cît liber voi trăi, / cît liber voi trăi al tău voi fi”, sunt aceiași indivizi care “fură o seringă de 20 mm de la dispensarul închisorii fiindcă au auzit că dacă injectezi aer în venele cuiva, bulele de aer blochează vasele cerebrale și provoacă embolie” și se hotărăsc imediat să verifice adevărul acestor informații interesante furnizate de un medic anonim. “Într-o noapte, au scos de la izolator un fraier înfometat, l-au legat și, la lumina unei torțe fumigene, au făcut o injecție victimei. Omul a murit imediat. Felcerul slobod la gură avusese dreptate.”
Pe la începutul lui ianuarie 2019, au tot circulat în spațiul virtual impresii despre confesiunea torționarului Franț Țandără. Ideea că torționarul s-a pus la dispoziția autorităților, ca a așteptat să fie ridicat, judecat și condamnat (+ invocarea lui Dumnezeu: “… nu pot sa zic ca mă pocaiesc cîte rele am făcut, să zic Doamne iartă-ma, că nu are de ce să mă ierte”) a hrănit seducătoarea idee ca torționarul a dat semne de căință. Unii socoteau că dacă urmărești atent inregistrarea lui Fabian Anton, vezi semnele incipiente ale căinței. Eu am urmărit înregistrarea de 45 de minute, dar am văzut altceva. Volubilitatea mărturisitorului. Ororile erau trăncănite, așa cum amorul e pseudoslăvit în romanțe (manele). Căința nu poate fi volubilă. Căința nu te face să turui (să expui informație pură) ca un tocilar scos în fața clasei. Oroarea redată ca informație pură nu e căință, ci doar inregistrarea autistă a unor fapte și imprejurări ca lucrările de cadastru sau ca inregistrarea formelor de relief ale unor ținuturi, unde o formă de relief ar putea fi “testicole umflate uite așa”. E o volubilitate a “mărturisitorului” care trimite la psihopatie și prea puțin la căință.
Relația lui Țandără (a psihopaților în general) cu faptele abominabile e una absolut materială. E memoria robotică (decuplată de la afectivitate) care înregistreaza steril faptele, contextul ori detaliile concrete în care s-au petrecut (printre altele) niște fapte abominabile. “… axfixiere, sugrumarea, lovirea cu saculeti de nisip… da, da, da, săculeți, formați dintr-un material foarte dur, din salopetă, da, ca de salopeta, bine încheiați, încărcati, de diametru de 8, 9 cm și băteai cu ei pe spinare…”
Sau:
“Pe ăia de drept comun era o dubă care îi ducea la morga spitalului. Era o Praga, dubele cehoslovace ale penitenciarului pe care le-am apucat eu, era Praga…”.
Chestionat cum îi lichida pe întemnitați, spune: “… eu am făcut o nuielușă, era un pom in spital, de vreo 50 cm, o nuielușă de grosimea unui creion.”
Centimetri nuielușei, diametrul săculeților, marca dubelor… la nivelul ăsta de pragmatism se plasează psihopatia.
La începuturile secolului XIX, marele neurolog Pinel își mărturisea perplexitatea că nebunia există totuși și în absența psihozei și a delirului: “I thought that madness was inseparable from delirium or delusion, and I was surprised to find many maniacs who at no period gave evidence of any lesion of the understanding.” E “moral insanity”, “la folie morale”, afecțiunea morală care cruță intelectul, dar atacă simțirea, moralitatea, “simțul divinității”, deși culmea, în emoționalitatea labilă și excitabilă a psihopatului drăguțul și bunul de Dumnezeu e foarte prezent.
INTERVIURILE HotNews.ro