Cum isi poate salva un prim ministru tara

Când Margaret Thatcher a venit la putere, Marea Britanie avea probleme serioase. „Zeci de ani de politici eșuate au culminat cu cele trei luni de anarhie” în perioada 3 ianuarie -28 martie 1979 (Blundell, 2012, p. 21). Acest episod îmi aduce aminte de o citare care este atribuită lui Alexander Fraser Tytler. Acesta ar fi spus că „o democrație nu poate exista ca o permanentă formă de guvernare. Ea poate să existe numai până când majoritatea descoperă că poate vota pentru ea însăși venituri generoase (largesse) din trezoreria publică. După aceasta, majoritatea întotdeauna votează pentru candidatul promițănd cele mai multe beneficii, cu rezultatul că democrația colapsează din cauza slăbirii politicii fiscale care rezultă, întotdeauna fiind urmată de o dictatură, apoi de o monarhie.”

Pentru a fi siguri, ideea extravaganței în aprobarea cheltuielilor și a consecințelor posibile a fost academic exprimată și argumentată de economistul suedez Knut Wicksell mai târziu, în 1896.

În ce se poate transforma, imediat, colapsul unei democrații dacă nu în anarhie? Unele evoluții din acea perioadă de trei luni au fost numite „atrocități” și păreau să confirme teoria atribuită lui Tytler. Lipseau alimentele, benzina, ordinea din spitale, sindicatele conduceau economia, un milion de oameni și-au pierdut locurile de muncă, groparii erau în grevă, iar coșciugele cu morți erau depozitate în hale de întreprinderi părăsite, așteptând să fie aruncate în mare. Auzeam toate aceste grozăvii în primul meu an de studenție, dar pentru cine nu crede, ele sunt detaliat prezentate în Bundell (2012, pp. 21-22). Nu putem ști dacă țara s-ar fi îndreptat către dictatură fără Thatcher. Dar știm sigur că, pornind din acel punct, Thatcher a condus țara spre mai multă libertate și prosperitate.

Când Margaret Thatcher a preluat sefia guvernului, economia avea câteva caracteristici cu adevărat îngrijorătoare: (i) sindicatele aveau puterea de a influența semnificativ stabilitatea guvernelor și păreau scăpate de sub control; (ii) ramuri importante ale economiei erau dominate de întreprinderi de stat ineficiente care consumau subvenții masive; (iii) practici de tip socialist erau larg extinse în administarațiile municipale; (iv) de 6 ani, cu o singură excepție (8,3 la sută în 1978), inflația se situa între 13 și 24 la sută; inflația a rămas între 8 și 18 la sută încă trei ani după 1979; (v) în sfârșit, Marea Britanie, era printre cele mai sărace țări dintre cele 22 membre ale OECD, cu o treime din populație (Blundell, 2012) cazate în locuințe sociale.

Aceste rezultate slabe apăruseră după mai bine de trei decenii de politici de tip socialist, bazate pe un fel de planificare centralizată, promovate atât de guvernele de stânga, cât și de cele de dreapta. Caracteristicile menționate indicau o singură cauză profundă a tuturor relelor: deteriorarea severă a libertății economice în Marea Britanie. Nu intru în detalii referitor la cum pot guvernele de dreapta să promoveze măsuri de stânga, care îngrădesc libertatea piețelor, dar merită să subliniez că, atunci când ajung la putere, guvernele de dreapta rareori elimină politicile anterioare de stânga (Kuehnelt-Leddihn, 1988). Experiența României din perioada 2009-2011 a dovedit că dacă totuși fac acest lucru, partidele de dreapta pierd puterea.

Cu toate acestea sunt și excepții. Pe 3 mai 1979, electoratul britanic a ales-o, indirect, pe Margaret Thatcher, om de dreapta, iar distinsa Doamnă de Fier a ales să facă ceea ce era necesar să facă. Taleb a spus cândva că ”oamenii slabi acționează ca să-și satisfacă nevoile; oamenii puternici, responsabilitățile.” Puternica Doamnă Thatcher a ales să reinstituie libertatea piețelor în Marea Britanie. Avea o bază teoretică solidă pentru aceasta. Împreună cu apropiații ei (de exemplu Geoffrey Howe ministrul de finanțe, și Keith Joseph) erau cunoscători ai lucrărilor lui Hayek și Friedman. Celor care o sfătuiau pentru „o cale de mijloc” le arăta cartea The Constitution of Liberty a lui Hayek, pentru a le spune în ce credeau ea și nucleul dur al echipei ei. În documentarul video Commanding Heights; The Battle for The World Economy (realizat pe baza cărții cu același titlu scrise de Danial Yergin și Joseph Stanislaw) doamna prim-ministru apare arătând cu mândrie cartea scrisă de Hayek.

Margaret Thatcher, președinta unui partid conservator, a întrerupt filozofia păguboasă „e nevoie de stabilitate, nu de schimbare”, care domina discursurile politice și se reflecta în alternanța regulată la putere a celor două partide dominante din Marea Britanie. A ales să privatizeze. A vândut locuințele sociale, ceea ce a fost un succes enorm. Împrumutând experiența americană, serviciile oferite de stat prin administrații au fost externalizate. Impozitele au fost reduse. Dar, mai presus de orice, a privatizat companiile de stat. Blundell observă că a adecvat stimulentele pentru privatizare așa de bine încât a transformat „sindicaliști ursuzi în investitori activi”, iar managerii marilor companii de stat, după ce s-au opus privatizărilor, ajunseseră sa facă lobby pentru a fi incluși pe lista de privatizări .

Comparați asta cu experimentul românesc în care Agenția de Restructurare fusese creată în 1993 pentru a restructura 30 de companii de stat (mai ales prin reducerea activităților neprofitabile). Nu numai că cele 30 de întreprinderi nu au fost restructurate, dar au primit și subvenții mai mari, astfel că managerii altor întreprinderi de stat făceau lobby pentru ca și întreprinderile conduse de ei să fie incluse pe lista Agenției. Numărul întreprinderilor care primeau subvenții crescuse la peste 400 după 3 ani. Experimentul a fost întrerupt în 1997 căci, ca să citez un prieten, „acele întreprinderi în loc să meargă la sanatoriu au ajuns la bodegă.”

Având drepturile de proprietate mult îmbunătățite prin privatizare și lenea din sectorul public redusă, libertatea economică a crescut foarte mult, iar statul de drept a fost îmbunătățit. „Legea statului de drept trebuie să triumfe asupra legii mulțimii”, spunea Thatcher (Blundell, 2012) în lupta ei cu sindicatele din minerit. Pe această bază solidă, Thatcher a combătut inflația controlând masa monetară (eliminând monitorizarea prețurilor) și a reinstituit răspunderea fiscală, așa cum a recomandat Friedman. Pe lângă acestea, alte măsuri cum ar fi eliminarea controalelor valutare introduse încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sau eliminarea plafonului pentru cumpărarea în rate și multe altele, par minore.

Combinația dintre măsurile structurale solide și cele de stabilizare macroeconomică a țării a avut multe rezultate pozitive, dar a contat enorm că inflația a scăzut și multe afaceri mici au înflorit. Mai mult, după privatizare, fostele companii de stat au devenit actori importanți pe plan internațional. Rezultatele pozitive au dus la un rezultat formidabil: instaurarea sentimentului că viitorul poate fi prosper pentru fiecare britanic și pentru țară. Treptat, statul nu a mai fost văzut ca o autoritate coercitivă care impune o planificare de tip socialist, ci ca o autoritate care elimină controale sufocante și deschide noi orizonturi. Această nouă optică a publicului a consolidat încrederea.

La noi, în România, nu am reușit niciodată acest lucru. Noi am reușit să stabilizăm macroeconomic țara, dar nu am reușit să rezolvăm problema companiilor de stat, prost conduse și ineficiente. Ele sunt și în prezent punctul forte pe agenda de reforme agreată cu UE și FMI. De aceea, potențialul oferit de stabilizarea macroeconomică nu a putut fi fructificat într-o creștere economică mai mare și într-o creștere a nivelului de trai.

Încă de la început, mulți, inclusiv câteva sute de economiști, s-au grăbit să o sfătuiască pe Doamna de Fier și să sublinieze că politicile ei vor duce la rezultate nedorite. Nu au avut dreptate. Dimpotrivă, greșeau, căci validau filozofia politică păguboasă „e nevoie de stabilitate, nu de schimbare”. Ea nu i-a ascultat. A ales să promoveze libertatea, care nu a întârziat să dea roade.

Unii spun că politicile de tipul celor promovate de ea au dus la criza de astăzi. Dar această idee e greșită. Crize similare au mai fost și vor mai fi atât timp cât controalele de stat nu sunt la fel de sufocante și reprimante cum au fost până spre finele anilor ’70. Aceasta se întâmplă deoarece, așa cum am arătat într-un studiu recent (Sfârșitul reglementării și ultimul reglementator), euforia și panica – forme ale naturii umane – sunt forțe ale pieței formidabil de puternice, care pot provoca crize financiare profunde. Dar perioada de după 1979 a arătat că oamenii doresc să-și conducă viețile așa cum cred, nu cum le spune statul, și îndepărtează contoroalele, alegând lideri ca Doamna de Fier, pentru a le deschide drumul spre libertate.

Astăzi prea puțini se grăbesc să arate că sporirea părții pe care statul o deține în economie și reglementarea excesivă, mai ales în Europa, sunt direcții greșite. Principiile libertății piețelor promovate de Thatcher au dus la prosperitate. Noile direcții apărute după criză vor sugruma creșterea economică.

Există o lecție foarte puternică din comportamentul fostului prim-ministru britanic: filozofia bazată pe responsabilitatea personală contează. Pentru a o obține este nevoie este schimbări care duc la libertate economică crescută. Odată promovate în toate straturile societatății, libertatea și responsabilitatea personală se combină pentru a da optimism mediului de afaceri, a reduce scleroza birocratică a unor organizații și pentru a elimina aroganța funcționarilor publici care apare când libertatea și responsabilitatea personală sunt scăzute.

Margaret Thatcher a dus Marea Britanie de pe locurile codașe în OECD pe locurile fruntașe. Chiar și adversarii săi politici au recunoscut asta. La scară istorică, acest avans s-a realizat într-o perioadă relativ scurtă de timp. În 17 ani, dacă socotim și guvernul lui John Major, care a continuat politicile Doamnei de Fier. În esență, ceea ce a contat a fost o filozofie corectă (cea a libertății) referitoare la cine deține rolul central în administrarea economei (piața sau guvernul) și voința politică și curajul de a o aplica. Restul vine de la sine. Astăzi, Marea Britanie este din nou unul dintre cei mai importanți actori economici și politici.

Lucian Croitoru este consilier pe probleme de politica monetara al guvernatorului BNR, Mugur Isarescu