Cum poate fi eficientizat sistemul de asigurări de sănătate pentru acces real la servicii, nu doar pe hârtie? Marile probleme și posibilele soluții
România oferă, în acest moment, un pachet de servicii medicale incluse în sistemul de asigurări de sănătate foarte extins, chiar dacă accesul la ele există, uneori, doar pe hârtie, declară, într-un interviu acordat HotNews.ro, dr. Adrian Pană, expert în politici publice și management sanitar.
Eficientizarea sistemului de asigurări de sănătate ar presupune să limităm diferența existentă în acest moment între numărul de persoane care contribuie și cele care beneficiază de servicii de sănătate, dar, poate surprinzător, și ceva ce pentru mulți ar putea fi o veste proastă: „subțierea” pachetului de servicii oferite în acest moment, finanțarea de către stat doar a celor esențiale și „transferul” unora dintre servicii pe un pachet de asigurări complementare de sănătate.
Context:
Sistemul de asigurări de sănătate din România are probleme de finanțare tot mai mari, iar Casa de Asigurări de Sănătate a avut, în ultimele luni, datorii rostogolite pe luni de zile către majoritatea furnizorilor de servicii medicale – spitale, clinici, laboratoare medicale și farmacii. Deficitul este „cârpit” cu bani alocați din fondul de rezervă al Guvernului. În spatele cifrelor se ascund adevărate drame: oameni care nu își mai găsesc cu lunile tratamentul în farmacii, nu îl mai primesc din spitale sau nu mai au acces la analize medicale sau alte servicii decât cu bani din buzunar. Bani pe care unii dintre ei nici măcar nu îi au. În acest context, se pune problema cât timp va mai putea funcționa sistemul de asigurări de sănătate în actuala formulă.
Ministrul Sănătății, Alexandru Rafila, proaspătul președinte al CNAS, Andrei Baciu, și Diana Păun, consilier prezidențial la Departamentul de Sănătate Publică, au vorbit recent despre asigurările complementare de sănătate ca despre o soluție pentru care toți trei și-au declarat susținerea, într-o dezbatere organizată de DC News. Nu au dat însă detalii și despre o eventuală formulă la care s-au gândit.
„Un sistem de asigurări sociale de sănătate în care avem nu foarte mulți contributori, dar foarte multe persoane care au nevoie de servicii de sănătate, se dezechilibrează”
HotNews.ro: Ne aflăm într-un moment în care sistemul de asigurări de sănătate pare, mai mult ca niciodată, să nu mai facă față nevoilor, iar autoritățile au vorbit recent, fie și fugar, despre posibilitatea introducerii unor asigurări complementare de sănătate. Care sunt cauzele care ne-au adus aici și ce este de făcut?
Dr. Adrian Pană: România a decis să finanțeze sistemul de sănătate majoritar printr-o schemă de asigurări sociale de sănătate. Pe de altă parte, respectiva schemă pare, în momentul de față, că nu mai face față adecvat nevoilor în ceea ce privește acoperirea serviciilor de sănătate pentru populație.
Aici sunt două probleme la care ar trebui să ne uităm înainte de a discuta despre un sistem voluntar de asigurări de sănătate: ar trebui în primul rând văzut dacă schema de asigurări sociale de sănătate este o schemă care reușește să colecteze sumele de bani care ar trebui să ajungă în sistemul de asigurări – și prin asta mă refer la toate categoriile de persoane care ar trebui să finanțeze sistemul, adică să contribuie la finanțare în sistemul de asigurări de sănătate. În momentul de față, știți că noi avem diferite categorii de persoane care sunt exceptate de la plată, sunt instituții care plătesc contribuțiile în diferite proporții – unii plătesc suma totală, iar alții nimic.
Acesta este primul pilon care ar trebui regândit, pentru că un sistem de asigurări sociale de sănătate în care avem nu foarte mulți contributori, dar foarte multe persoane care au nevoie de servicii de sănătate – în special persoanele care nu contribuie la asigurările sociale de sănătate și pentru care nici statul nu contribuie cu partea pe care acestea ar trebui să o plătească – se dezechilibrează și este normal să se dezechilibreze.
Dr. Adrian Pană, expert în politici publice și management sanitar / Foto: Agerpres
Iar decizia aceasta este o decizie complicată. De ce? Chiar dacă decidentul tehnic, expertul, ar preciza cu subiect și predicat care sunt categoriile care ar trebui să contribuie, decidentul politic este întotdeauna cel care decide că o anumită categorie este scutită, motivând această decizie. Dar, când face acest lucru, ar trebui să fie conștient că acea categorie nu e doar scutită de plată, ci există o instituție, o entitate care acoperă cu respectiva sumă de bani contribuția categoriei care este exceptată de la plată.
Eu cred că este esențial ca acest lucru să fie înțeles. Dacă nu este înțeles, premisa de la care plecăm nu este una potrivită.
După aceea, avem componenta în care presupunem că, indiferent de unde vin banii, toate categoriile contribuie într-o anumită formă – pentru cele pentru care există excepții plătește o terță parte.
Și atunci, cu siguranță că Fondul Național de Asigurări Sociale de Sănătate ar trebui să crească ca valoare. Acesta este doar primul pas.
„Ar trebui să ne uităm foarte atent la tipurile de servicii medicale pe care statul român decide să le finanțeze și în ce proporție”
Către ce alte soluții ar trebui să mai privim, în afara rezolvării problemei acestor categorii exceptate de la plata contribuțiilor?
Dr. Adrian Pană: Al doilea pas este cel în care ar trebui să ne uităm foarte atent la tipurile de servicii medicale pe care statul român decide să le finanțeze și în ce proporție: în totalitate, doar cu o parte din bani – urmând să fie coplăți sau plăți din buzunar.
Aici, poate că inputul expertului tehnic poate fi unul mai mare, pentru că vorbim despre eficientizarea cheltuielilor, despre modalitatea în care hotărâm să plătim anumite servicii, de dovezile pe care le avem că merită să investim în anumite servicii mai mult – cum ar fi serviciile preventive – și în altele mai puțin – cum ar fi, să zicem, analize nejustificate, consulturi nejustificate, internări nejustificate.
Și atunci, am închide cumva respectiva activitate cu următorul rezultat: un pachet de servicii medicale pentru cetățeanul asigurat, care este cumva mai suplu, orientat mai mult către ceea ce trebuie și foarte transparent. Sistemul își asumă să plătească pentru intervenția A, B, C, D – 100% E, F, G, H – 80% și anumite intervenții nu și le asumă, nu le consideră esențiale să fie plătite din sistemul de asigurări publice de sănătate.
În acest moment, există în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății un capitol care spune că un anume tip de servicii sunt furnizate în afara sistemului de asigurări de sănătate, dar opinia mea este că el este foarte restrâns. Așadar, premisa de la care plecăm, că sistemul trebuie să acopere tot, uneori cu durate de timp foarte mari, este unul dintre motivele pentru care există încă o rezistență și reticență în introducerea unui sistem voluntar de asigurări de sănătate.
Unele țări au decis să „responsabilizeze” pacientul
Ne puteți oferi un exemplu concret de serviciu medical inclus în pachetul de bază oferit în acest moment de CNAS și care nu ar trebui neapărat să se regăsească acolo?
Dr. Adrian Pană: Sistemul de asigurări de sănătate din România, în momentul de față, este foarte extins. Problema este că noi avem o diferență majoră între teorie, adică ceea ce scrie pe hârtie că sistemul acoperă, și ce acoperă el de fapt.
Pot să vă dau un exemplu, apropo de faptul că, în momentul în care suferi de o boală cronică, acoperirea este de aproape 100%, deci primești absolut totul. Sunt țări care au hotărât să stabilească, dacă pot să spun așa, și o responsabilizare a pacientului. Adică atunci când suferi de o boală cronică, trebuie să văd că există cumva conștientizare și de partea cealaltă, nu doar din partea sistemului, pentru a încerca să îți ții boala sub control: dacă te prezinți corect la medic pentru consulturile de etapă, pentru monitorizare, dacă e cazul să ții regim, ții regim. Și primești medicația, sau ceea ce este nevoie să primești, spre exemplu un dispozitiv, într-o schemă sau după un protocol foarte bine stabilite.
La noi în schimb există opinia că, odată ce ai intrat într-un program național de tratament, rambursat integral de Casa de Asigurări de Sănătate, monitorizarea propriu-zis nu mai există. Putem prescrie orice, pentru că este rambursat și nu mai e nicio problemă. Din punctul meu de vedere, aceasta este o greșeală fatală pentru sistem, pentru că, de fapt, pacienții au nevoi diferite și nu există scuză nici pentru comoditatea profesionistului, nici pentru dezinteresul pacientului în a investi în propria stare de sănătate. Practic, pacientul devine o persoană pasivă care așteaptă o rețetă, medicul scrie orice pe rețeta respectivă și cu asta am închis situația.
La medic / Foto: Wutthichai Luemuang | Dreamstime.com
Gândiți-vă la pacienți care au 3-4 medicamente pe o rețetă. Presupunem că rețeta este scrisă corect, este ceea ce trebuie. Pacientul merge acasă, ia medicamentul respectiv, observă că unul dintre ele nu îi face foarte bine și decide din proprie inițiativă să reducă doza, să îl scoată din schemă, fără să anunțe medicul. Și, la un moment dat, când vine la control, vedem că pacientul respectiv nu și-a îmbunătățit starea de sănătate atât cât ne așteptam. Pacientul omite să îi spună medicului – nu există transparență totală în relația medic-pacient și de multe ori nu e nici foarte mult timp la dispoziție – iar pacientul omite să spună că a înjumătățit doza și atunci, primește poate o schemă mai agresivă sau se mai adaugă un medicament. Dacă cineva ar fi monitorizat faptul că se ia tratamentul sau nu se ia tratamentul, din ce motive, n-am mai fi ajuns să încărcăm o schemă de tratament, ci niște costuri suplimentare până la urmă, doar pentru faptul că nu a existat comunicare.
În sistemul privat de asigurări, riscul să se întâmple așa ceva este foarte mic, pentru că acolo absolut toate planurile, toate solicitările de rambursare sunt mult mai atent verificate. Asiguratorii voluntari de servicii de sănătate au medici experți, angajați care verifică dosarele pacienților, lucru pe care sistemul de asigurări public nu îl face – nu are oameni, nu are capacitate, din varii motive.
Iar atunci, cercul acesta vicios în care ne învârtim este unul dintre motivele pentru care asiguratorul voluntar nu își găsește neapărat un loc în piață, în acest moment: sistemul oferă totul sau aproape totul, indiferent când, de ce, fără să întrebe dacă operația a decurs bine, fără să întrebe dacă tratamentul și-a făcut cu adevărat efectul, fără să întrebe dacă rezultatele în starea de sănătate a pacientului sunt ok, fără să întrebe dacă pacientul a urmat ceea ce i s-a spus.
Trecerea la un sistem în care lucrurile astea ar fi foarte bine cuantificate – pentru că oricare dintre ele înseamnă bani – este un pas destul de abrupt, nu credeți? Practic, s-ar trece de la un sistem în care totul este posibil, la un sistem în care totul devine foarte bine contorizat.
Așadar, unul dintre principalele motive pentru care sistemul de asigurări voluntare de sănătate nu funcționează așa cum ar trebui să funcționeze este chiar disfuncționalitatea sistemului public de asigurări de sănătate. Pe de o parte nu ai o modalitate de colectare echitabilă a banilor, iar pe de altă parte nu te îngrijești ca pachetul pe care îl oferi să îl oferi în niște condiții foarte transparente și obiective.
„Alte țări au asigurări publice de sănătate, dar și asigurări voluntare care completează pachetul de bază”
Cum se întâmplă în alte țări?
Dr. Adrian Pană: Experiența internațională ne arată că sistemele de sănătate care au asigurări publice sau sociale de sănătate de obicei au și sisteme de asigurări voluntare care vin să completeze pachetul de servicii de bază. Exact pe același model a fost scrisă și legislația primară în România – mă refer la capitolul de asigurări voluntare din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Numai că în România există atât de puține servicii medicale exceptate de la plată în pachetul de bază, încât există o foarte mică marjă de manevră pentru asiguratorul voluntar să convingă populația că ar merita să investească într-o asigurare voluntară ca să-și scadă riscurile.
Un exemplu foarte interesant mi se pare cel legat de serviciile stomatologice în România, care sunt eminamente private. Sunt foarte puțini cetățeni în România care beneficiază de servicii stomatologice cu plată de la Casa de Asigurări de Sănătate. Marea noastră majoritate plătim din buzunar. În plus, serviciile stomatologice nu sunt deloc ieftine – implanturi, proteze etc. De obicei se cifrează la mii de lei sau mii de euro. Cu toate acestea, cetățenii preferă să plătească din buzunar aceste sume. Nu există o asigurare voluntară care să acopere o parte din serviciile stomatologice care să fie foarte vizibilă. Cu siguranță că există asiguratori privați, din România sau din străinătate, care pentru cetățenii români care știu și contribuie la asigurarea respectivă plătesc o parte din costurile cu serviciile stomatologice.
Ce vreau să vă spun este că e nevoie și de o educație a cetățeanului. În condițiile în care locuiești în oraș, ești o persoană activă și ai nevoie de niște analize sau niște îngrijiri pe care le iei de la un furnizor privat de servicii de sănătate – una dintre clinicile mari, să zicem. Dacă nu este un serviciu punctual și ai nevoie de niște servicii repetitive, ar fi mult mai convenabil să ai o asigurare voluntară de servicii de sănătate, pentru că asta te-ar proteja împotriva unui risc catastrofal, să spunem, dacă ajungi să ai nevoie să faci o plată de, să zicem, 20.000 – 30.000 de euro.
Poate că ar fi preferat să plătești lunar o sumă, nu neapărat nesemnificativă, dar nici atât de importantă încât să îți dezechilibreze bugetul personal sau familial, și să știi că ești protejat de un eventual risc catastrofal – care ar putea însemna, să zicem, o intervenție chirurgicală care nu este acoperită de CNAS și trebuie să o plătești din buzunar. Din păcate, populația nu este conștientizată vizavi de aceste lucruri. Preferă ca, în cazul în care se întâmplă, să strângă din dinți și să scoată bani din buzunar, să se împrumute pentru niște lucruri și se rezolve problema.
Aici este și o componentă de educație care ar trebui realizată.
Spital / Foto: Oxfordsquare | Dreamstime.com
Sunt și țări care merg pe principiul că până la o anumită sumă plătește pacientul din buzunar și abia după aceea îl preia sistemul. Spre exemplu, dacă ai o răceală banală, plătești tu din buzunar. Dacă ai o boală gravă, tu vei plăti, să spunem, o sumă până la 1.000 lei – 2.000 lei, după care preia sistemul și plătește. Însă acest lucru înseamnă, din nou, responsabilizarea cetățeanului.
Concluzionând, pentru partea de asigurări voluntare de sănătate ai nevoie de o reașezare a sistemului de asigurări sociale de sănătate – care ar avea ca rezultat un pachet mai transparent, mai subțire, statul ar plăti pentru intervențiile de sănătate esențiale care sunt dovedite că aduc cel mai mare beneficiu.
Un alt exemplu: frecvența cu care poți să soliciți niște investigații paraclitice la anumite grupe de vârstă în populația generală nu este în acest moment bazată pe evidență, pe dovezi, ci pur și simplu se oferă anual un set de analize care nu are nicio dovadă științifică în spate că ele ar trebui făcute anual. Sunt bani pe care sistemul îi cheltuie degeaba, în loc ca banii respectivi să meargă în servicii cu adevărat esențiale pentru sănătatea populației. Avem, spre exemplu, un set de analize oferite cu o frecvență nejustificată în asistența medicală primară. În schimb, nu putem să facem ceea ce trebuie din punct de vedere al prevenției corespunzător, pentru că acele servicii nu sunt gândite cum ar trebui și aceia sunt bani pe care noi îi aruncăm pe fereastră. Nu avem absolut nicio dovadă științifică să susținem că banii respectivi ar trebui să fie alocați către acele servicii.
Un exemplu concret în acest sens sunt analizele pentru disfuncții tiroidiene. Iar cei care vor citi acest articol ar trebui să înțeleagă că nu ne referim la un individ anume. Atunci când vorbim despre analize preventive, vorbim despre analize oferite unor oameni sănătoși, care nu știu să aibă o boală, dar care ar putea fi la risc pentru ceva anume. Nu vorbim aici despre situația în care tu ai o boală și trebuie să te duci la un medic, iar medicul îți prescrie o listă de analize – acolo este cu totul altceva.
Judecata medicală esențială bineînțeles că trebuie să fie bazată pe dovezi, dar eu acum mă refer la un set de servicii pe care Casa de Asigurări le plătește, pe care medicul de familie poate să le prescrie și care nu ar trebui să fie prescrise la anumite grupe de vârstă cu frecvența cu care sunt scrise, iar la unele dintre ele absolut deloc, pentru că nu sunt necesare. Ăsta e un exemplu de cheltuire a banului complet ineficientă.
Iar referitor la asigurarea voluntară de sănătate: acolo am putea avea un pachet construit corect, bazat pe dovezi, și aș putea să prioritizez banii pe care îi am – pentru că voi avea o sumă finită – pe baza dovezilor științifice și pe baza dovezilor etice: copiii, spre exemplu, până la vârsta de 18 ani sau până la terminarea studiilor primesc orice – aici avem o decizie care ține nu de știință, ci de etică.
Asiguratorul voluntar probabil că ar fi mai interesat să ofere niște pachete de servicii și ar participa și la educarea cetățeanului, astfel încât cetățeanul să înțeleagă de ce este bine să economisești într-o formă de asigurare voluntară de sănătate pentru niște servicii de care ai putea avea nevoie, la un moment dat, decât să plătești pe loc, din buzunar, niște costuri care ar putea fi catastrofale. Vedem adesea în presă oameni disperați care pleacă în Turcia și în alte țări și plătesc acele servicii din donații sau din buzunarul propriu, când unele dintre ele ar putea fi acoperite de o schemă voluntară de asigurări de sănătate.
Acest lucru se întâmplă și din cauză că nu am avut, din păcate, educația necesară vizavi de contribuția la o schemă voluntară de asigurări de sănătate care ar putea să te protejeze la un moment dat în viață.
Bine, există și posibilitatea să alegi conștient: eu nu sunt convins că riscul pe care îl am să fac boala X este atât de mare. În consecință, îmi asum riscul, în cazul în care mă voi îmbolnăvi.
Și asigurările voluntare, la rândul lor, sunt bazate pe riscuri: dacă eu, la 55 de ani, merg la o schemă voluntară de asigurări de sănătate, ei îmi vor face un profit de risc, mă vor trimite la niște examinări medicale să vadă dacă am deja niște boli constituite sau sunt la risc înalt pentru anumite afecțiuni. Mă vor întreba dacă fumez, dacă consum alcool în exces, multe lucruri și în funcție de asta îmi vor stabili o primă de asigurare, pe când asigurarea socială de sănătate e bazată pe solidaritate. Adică cu toții plătim un procent sau, mai bine spus, categoriile plătitoare plătesc un procent din veniturile lor și beneficiem de servicii după nevoie. Nu după cât am plătit.
„Am plătit toată viața asigurare de sănătate, acum vreau să beneficiez”
Dar românii obișnuiesc să spună „am plătit toata viața asigurare de sănătate” și atunci când ajung să aibă nevoie, se așteaptă să beneficieze de servicii.
Dr. Adrian Pană: Da, expresia aceasta este extrem de comună. Numai că oamenii respectivi de multe ori nu realizează următorul lucru: sistemul nostru de sănătate a ales să plătească complet intervenții enorm de scumpe către finalul vieții, în loc să plătească intervenții esențiale înainte de finalul vieții. Este corect să plătești un tratament pentru un cancer metastatic, dar pe termen lung, poate îți dorești să nu mai ajungă atâția oameni într-o formă avansată de cancer. Și atunci, dacă e posibil, investești în tot ceea ce ar putea ca oamenii respectivi să nu mai ajungă în aceeași proporție să facă respectivul tip de cancer metastatic. Pentru că în acel moment, statul plătește o schemă de tratament de 20.000 -30.000 de euro pe lună, chiar dacă pacientul nu vede acei bani.
Pacienții obișnuiesc să spună „am plătit toată viața la sistem”, dar în momentul în care ai o boală gravă, sistemul plătește pentru tine înapoi, de multe ori mult mai mult decât ai contribuit tu în întreaga viață, pentru că sumele sunt extrem de mari. Numai că pacientul nu vede asta și nu cunoaște suma pe care sistemul a plătit-o pentru el.
Gândiți-vă la un transplant, gândiți-vă la un tratament avansat pentru cancer, un tratament pentru diabet care se administrează pe toată durata vieții. Costurile cu asemenea tratamente sunt enorme.
Așadar, o problemă a sistemului public – pe lângă cea legată de colectare – este aceea că am ales să finanțăm 100% stadiile terminale de boală în detrimentul plăților pentru servicii care ar putea fi făcute ca să nu mai ajungem să avem atât de mulți pacienți în stadii terminale de boală. Eu cred că acesta este un lucru absolut esențial, care trebuie înțeles și, în plus, ține și de responsabilizarea pacientului. Dacă la un pacient cu diabet, cu boală renală cronică, dacă doar asiguratorul vine și oferă absolut orice și pacientul nu oferă absolut nimic și stă pasiv să primească servicii și tot ce mai este nevoie, nu cred că este o relație corectă, pentru că atunci nu faci decât să îl învețe pe pacient că boala lui progresează, el nu trebuie să facă nimic și noi îi dăm tratament până la final. Lucrul acesta nu este corect. Aici intervin componenta de educație, care și aceea costă, componenta de monitorizare a complianței sau a aderenței la tratament, care și ea costă și pe care nu o poate face doctorul, ci ar trebui să o facă altcineva mai aproape de cetățean, serviciile acelea de consiliere, care ar trebui făcute mult mai bine documentat.
Spital / Foto: Luckydoor | Dreamstime.com
Creșterea contribuției din PIB pentru sănătate, o decizie „eminamente politică”
O formă de creștere a contribuției la asigurările de sănătate – fie direct, fie indirect, printr-o „subțiere” a pachetului de servicii de bază și plata unei asigurări complementare pentru restul serviciilor – poate fi asumată politic și explicată populației atâta timp cât alocarea din PIB pentru sănătate este una dintre cele mai mici din Europa?
Dr. Adrian Pană: Subiectul creșterii procentului din PIB alocat sănătății este eminamente politic. Pe de altă parte, senzația mea este că, pentru bugetul de anul viitor, de exemplu, să ai o creștere a bugetului sănătății va fi foarte dificil, în condițiile în care există atât de multe riscuri pe partea de apărare. Și atunci, probabil că Ministerul Apărării va veni și va spune că există o problemă acută legată de bugetul pe apărare. În consecință, ne trebuie nouă alocați niște bani suplimentari.
Dintr-o plăcintă, indiferent cum ai tăia bucățile, până la urmă plăcinta rămâne aceeași. Așadar, decizia vizavi de cât se va aloca sănătății este una eminamente politică. Lucrul acesta nu poate fi controlat decât la nivel guvernamental foarte înalt și să sperăm că decidentul din sănătate va reuși să convingă Ministerul Finanțelor, Guvernul și Parlamentul să aloce mai mulți bani sănătății.
Dar întrebarea mea, până atunci, este ce facem cu banii care nu sunt cheltuiți eficient? Pentru că, din păcate, România, banii pe care îi are, nu îi alocă corespunzător. Aici este una din probleme, care țin de decidentul tehnic și de decidentul politic nu foarte înalt.
Până la a aduce contribuții de la categorii care acum sunt exceptate de la plată, până la a crește procentul din PIB alocat sănătății – ceea ce ar fi extraordinar să se întâmple – ar trebui să reușim să eficientizăm banul pe care îl avem deja. Este absolut esențial acest lucru, pentru că sistemul american de sănătate e poate cel mai cheltuitor din lume – cheltuie cam 17% din PIB – dar rezultatele în starea de sănătate a populației sunt mai slabe decât ale unor sisteme de sănătate care cheltuie undeva la 10% din PIB, adică aproape jumătate și la niveluri ale PIB-ului mult mai mici decât al SUA. Nu este totul să ai bani, ci important este să faci și investițiile corecte. Poate că sună foarte frumos să spui că nu sunt suficienți bani la sănătate și din cauza aceasta lucrurile merg cum merg. Dar nu uitați că suntem la aproape 6% din PIB în momentul acesta, fără fonduri europene. Bugetul a crescut foarte mult, iar senzația mea este că, totuși, calitatea serviciilor nu a crescut proporțional cu creșterea bugetului alocat sănătății.
Probabil că vom ajunge la 7 – 7,5% din PIB în câțiva ani. Dar dacă nu se schimbă nimic și noi vom cheltui la fel de ineficient, vom fi în aceeași situație, doar că vom avea mai mulți bani. Indiferent câți bani ai, cel mai important este să te asiguri și că îi cheltui corect. Iar cu cât vei cheltui mai eficient, vei avea o populație mai sănătoasă și mai mulțumită vizavi de ceea ce oferă sistemul de sănătate.
Ce ar trebui să reținem este că o asigurare privată de sănătate fără un sistem de asigurări sociale foarte corect ansamblat și care funcționează corect va fi greu să fie funcțională într-o țară ca România. Noi avem de rezolvat, înainte de toate, problemele sistemului nostru de asigurări sociale de sănătate. În paralel, avem de educat populația referitor la ce se poate oferi în sistemul social de asigurări de asigurări sociale de sănătate, ca să poată apărea un sistem de asigurări voluntare.
Unele lecții sunt dure, nu sunt simple, dar ele vor trebui învățate. Pentru că, probabil, politicianului nu îi va fi foarte ușor să spună lucrul acesta și este de înțeles. Dar un expert tehnic nu ar trebui să fie să aibă problemă să spună lucrurile acestea. Te uiți la practica altor țări și nu suntem atât de diferiți. Învățăm unii de la alții.
Foto: Dreamstime.com, Agerpres.
Citește și:
INTERVIURILE HotNews.ro