Cum să dai vina pe vreme
Cea mai recentă vizită în România a fost anul trecut, în vacanța de Paște. Avionul ajunge cu o oră înainte ca trenul spre Moldova să plece din Gara de Nord, ceea ce ne obligă să ne petrecem prima noapte în București, călătoria cu trenul fiind amânată pentru a doua zi.
Timpul în București e lung, ca orice timp petrecut în așteptare. E și timpul în care se produce o reaclimatizare intensă, ce te lasă cu sentimentul amar că nu ai fost, în fapt, niciodată plecat, că eul tău profund trăiește scălâmb până ajunge acasă și începe ușor-ușor să își întindă picioarele, ca un om obosit după o zi de muncă.
În Herăstrău sunt înșirate, de ambele părți ale aleei principale, căsuțe din lemn ca acelea pe care le vedeam în copilărie după ce treceam de Durău, într-una dintre ieșirile pe care părinții le organizau pentru copii, dar care pentru copiii erau mai degrabă plictisitoare.
Și acum, ca și atunci, căsuțele din lemn mă intimidează și mă atrag în același timp. Reacția asta care amintește întru câtva de o îndrăgostire adolescentină, am încercat-o pentru prima dată, copil fiind, la Mamaia. Trebuie să fi avut mai puțin de șapte ani când m-am trezit privind spre vitrinele magazinelor din care doar străinii puteau cumpăra, cu valută și pașaport occidental, ciocolată, fructe, sucuri și altele asemenea. Nu îmi amintesc să fi simțit vreodată o atracție mai mare și o frică pe măsură – frica de a nu fi prinsă visând la ceva ce nu mi se cuvine.
Mă apropii de una dintre căsuțe, cu determinarea adultului care știe că trebuie să acționeze în pofida fricilor copilului interior pentru a putea gusta dintr-un soi de libertate, și a-și însuși astfel statutul de adult plin. Determinarea e însă doar atât, determinare. Nu e nici curaj, nici poftă, nici viață care vibrează prin ea însăși. Acestea din urmă au nevoie de timp și de loc să se desfășoare în mod firesc, coordonate pe care aclimatizarea temporară nu le îngăduie. Așa încât mă mulțumesc cu a juca rolul adultului, tot așa cum părinții, luați prin surprindere de vitalitatea vieții pe care au creat-o, își joacă rolul de părinți, până când, și în cazul în care acest lucru se poate vreodată întâmpla, se nasc și cresc mamele și tații din interior spre în afară.
O sumedenie de creme și de tincturi cu miros tămăduitor stau așezate cu un rost pe care un neinițiat nu îl poate imagina, pe o față de masă cu marginile brodate. Am senzația că am intrat în casa unui om, sau într-o biserică mică, aflată pe vreun vârf de deal. Mă rușinez de propria stângăcie, dată de felul în care mintea mă încurcă acum, în încercarea de a digera în viteză faptul că mă aflu în România. Doamna între două vârste, cu ochi aspri și mâini ca rădăcinile copacilor bătrâni, îmi vede obrajii roșii, sau cel puțin așa mi se pare. Mă întreabă ce îmi trebuie, dar familiaritatea momentului mă dezarmează și mă deschid către ea cu totul, ca un însetat care trăiește iluzia unei oaze.
Am niște dureri de oase, îi zic. Pune o mâna pe mine și o alta pe o unsoare cu arnică, ceară de albine și untură curată de porc. O întreb dacă are idee ce ar putea fi, am umblat mult pe la doctori în ultimii ani și nu o pot lepăda. Mă uit la ea ca la cea mai în măsură să rostească adevărul. Adevărul e că mi-e dor, că jelesc chiar și acum, după atâția ani. Dar niciuna dintre noi nu e pregătită pentru asta, și nici nu e momentul. “Dați-le pe vreme”, îmi zice. “Dacă încercăm să înțelegem tot ce ni se întâmplă, ne îmbolnăvim și mai rău. Uitați-vă, așa, spre cer, și ziceți că e de la vreme.”
Am cumpărat două unguente și o tinctură pe care le țin și acum în dulap, în casa care nu este în România. Îmi place să le știu acolo, pline și neatinse, piese din muzeul ființei mele. De-a lungul anilor, muzeul capătă din ce în ce mai mult loc în dulapuri, sertare, cutii, sub teancuri de haine și în buzunarele hainelor. O ghindă, un colț din eticheta unei bomboane, o batistă din bumbac, o carte, o vedere, o cremă cu arnică. Le văd peste tot, mă uit la ele și mă văd pe mine, copil, la Mamaia, privind cu frică și jind în vitrinele străinilor și mă întreb, din când în când, dacă a fost nevoie să mă mut cu totul în magazinul occidentalilor pentru a da sens nonsensului acelor primi ani ai vieții mele. Pot doar să sper că nu ăsta este motivul, pentru că altfel ar trebui să mă confrunt cu consecințele unei deziluzii și cu întrebările care o urmează îndeaproape. Știu însă, cu deplină siguranță, că nu s-a produs vreun declic, nu s-a umplut un gol și nu s-a închis un cerc, că trecutul aparține trecutului și nu îi șade bine în magazine pline ochi cu ciocolată, fructe, sucuri și altele asemenea. Și nu îmi rămâne decât să joc rolul de străin până când, și în cazul în care acest lucru se poate vreodată întâmpla, să se nască în mine expatul asumat. Și, de-a lungul acestui sughiț prelung, să dau vina pe vreme.
INTERVIURILE HotNews.ro