Cum se descurca un doftor obisnuit

Din campaniile si contra-campaniile din presa cu privire la medici, impresia care se degaja e ca suntem toti (medicii) niste devianti. Nu neaparat in sensul psihiatric, desi si asa, ci mai curand social si moral. Niste House MD, pe deasupra spagari. Cand nu primim cate 1000 de euro pe zi, fara de care nu ne sculam din pat, suntem niste apostoli blestemati cu mintea scrantita.

Eu nu ma recunosc in portretul medicului din media acestor zile. Nici in cel al chirurgului care pune conditia spagii, nici in cel al mucenicului, sclipitor zugravit de colegul meu. Si stiu ca nu sunt vreo exceptie. Suntem foarte multi oameni normali in bransa asta.

Ce inseamna un medic normal?

Inseamna ca putem sa nu luam ciubuce si ne exersam permanent aceasta capacitate. Neluatul de ciubuc nu e neaparat o anomalie contra cutumei. In anumite locuri (spitale mari si mici), ciubucul e o presiune culturala: nu iei, esti un excentric. Dar global, nu e asa. Pe mine nu ma preseaza nimeni sa iau ciubuc, desi e adevarat ca nici nu prea mi se ofera.

Nu dintr-o paranoia masochista nu luam noi ciubuc. (Nu mi-as permite sa ii judec, dintr-o pozitie morala superioara, pe cei care iau ciubuc. Stiu bine ca multi „n-au incotro”. Imi permit insa sa judec cutuma, cultura.) Ci pentru ca ne-ar fi groaznic de jena.

Probabil pentru ca asa am fost crescuti: sa ne fie jena de asemenea situatii. N-am sti nici cum sa reactionam, nici ce se vrea de la noi. Cum onorezi o intelegere in care nu se specifica obligatiile, dar asteptarile sunt enorme? Asa ca nimerim in locuri in care plata informala nu e placa turnanta a actului medical. Iar locurile acestea sunt destule.

Mai inseamna ca suntem oameni care muncesc cu program normal, zi de zi, contra unui salariu romanesc cu care ne descurcam.

Ca ne platim impozitele si facturile, ca mergem la piata.

Ca n-avem cate trei SUV-uri si cinci vile, si mergem la serviciu cu metroul sau tramvaiul. (Eu merg cu bicicleta, ceea ce va recomand si dumneavoastra). Stam in apartamente de bloc si la sfarsit de saptamana iesim cu copiii in parc.

Inseamna ca nu ne punem lant de aur la gat si clepsidra elvetiana la mana.

Ca traim in aceeasi societate capitalista de criza in care, uneori, ne gandim in miez de noapte cum ne vom plati creditul la banca daca policlinica va face reduceri de personal.

Inseamna ca nu prea apucam sa ne ducem la congrese si conferinte, fiindca sunt scumpe rau. Dar ne descurcam sa ne informam, in era informatiei libere pe internet. Articolele stiintifice sunt din ce in ce mai usor de accesat, iar daca chiar ne trebuie un tratat care costa cateva sute de euro, ei bine, ne descurcam cumva.

Si inainte de Revolutie, cand o carte buna de medicina reusea sa treaca de zid, era copiata si circula. Altfel n-ar mai fi fost medicina inainte de revolutie, d’apai acuma.

Inseamna ca nu conspiram impreuna cu industria farmaceutica cum sa ne imbogatim mai bine, scriind retete false. Multi dintre noi suntem de altfel foarte rar vizitati de reprezentantii Farma. Sau niciodata.

Inseamna ca, in relatia cu pacientii nostri, nu scuipam seminte in capul nimanui, nici nu ne balacim intr-un delir al puterii. Ci ne sfatuim impreuna cat de civilizat se poate si prestam servicii ca orice alt meserias, straduindu-ne sa ne facem bine treaba.

Cand binele se intampla, nu ne imaginam ca e exclusiv opera noastra de eroi sau demiurgi. Ne bucuram in schimb ca am putut fi in locul potrivit pentru a face partea noastra de treaba. Pentru ca, din pacate, stim foarte bine ca cel mai mare talent medical e degeaba daca e de unul singur, daca nu e sustinut de o strategie. De un sistem mai mare.

Inseamna si ca nu e nicio smerenie adevarata sau fariseica in cele de mai sus.

Mai inseamna ca nu avem acces la mediile in care vietuiesc elitele noastre, dar nici nu ne dorim neaparat asa ceva. Elitele in Romania sunt de o calitate indoielnica, dar sunt o minoritate. Un coleg zicea ca ne aflam la periferia medicinei. Dar daca noi suntem la periferia medicinei, atunci si dumneata, cititorule, te afli la periferia lumii, in mahalaua ei.

Dar eu cred ca mahalaua nu e doar la periferie. Ea e realitatea obisnuita, stratul social in care cei mai multi se mentin, isi cresc copiii si viseaza la o pensie linistita. Fara sa fie smenari, smecheri, interlopi, cinici, genii, sfinti, eroi, facatori de minuni, psihopati, mafioti, obsedati de bani, de prestigiu, de recunoastere, de propria imagine in oglinda.

In care suntem toti, aproximativ, in aceeasi oala. Si in care fericirea nu e imposibila, dar ea vine mai mereu din lucruri care poate par mici: cum ar fi atunci cand tocmai a intrat salariul, rade un copil, toti cei dragi sunt sanatosi si afara e soare.

Nota: „De profesie: medic in Romania” este o serie de articole HotNews.ro care descriu viata mai multor medici care, in ciuda conditiilor, raman sa lucreze in Romania, oricat de incredibile ar putea parea motivele lor.