Cutia Pandorei: Experiente personale din timpul condamnarii comunismului (I)

Pacat ca nu tin jurnal. Nu-mi vine sa cred ca s-au scurs cinci ani de la acele momente mai agitate decat orice traisem eu vreodata. Cu atacuri mai dure, adeseori, decat orice mi-as fi putut imagina. Hidra ranita a urlat, vorba lui Dan Tapalaga, prin o mie de capete. Si totusi, am invins. Ma refer la toti cei care refuza sa accepte amnezia abulica si complicitatea cu fortele Raului, cu stafiile unui trecut traumatic. Experientele din 2006 ar fi meritat sa fie retinute in scris, inclusiv propriile mele stari de spirit, framantarile, dezamagirile, entuziasmele si dilemele, convorbirile telefonice cu prieteni apropiati (intre care Nick si Dana Andrews, oameni de o noblete rar-intalnita), cu surorile mele, sprijinul neconditionat si generos al familiei mele din Washington, sustinerea colegilor de departament de la Universitatea Maryland, sfaturile date de Monica Lovinescu in acea perioada, cate altele. Cu buna mea prietena Christina Zarifopol-Illias vorbeam zilnic. Cuvintele ei de incurajare erau precum oxigenul. A contat mult sprijinul consecvent primit din partea lui Dragos Aligica si al sotiei sale, Adina Dabu. Scrisesem despre decomunizare, inclusiv un capitol in cartea mea din 1998, aparuta la Princeton University Press, “Fantasies of Salvation” (tradusa in romaneste, la Polirom, de Magda Teodorescu). Nu stiam insa ce cutie a Pandorei se deschisese in Romania. Eram inca naiv.

Imi amintesc de seara din aprilie, acasa la doamna Gabriela Stoica, vaduva prietenului meu, regretatul ziarist Florin-Gabriel Marculescu, ea insasi o intelectuala admirabila. Venise domnul Ticu Dumitrescu, discutam despre Comisia Prezidentiala din care facea parte, despre CNSAS, despre arhive, despre prioritatile noastre, despre insinuarile din presa nationalist-comunistoida. In acea clipa, aud la televizor numele meu. Doi indivizi stau de vorba si ma fac in toate felurile: beizadea comunista, fecior de bani gata, fost speech-writer al lui Nicu Ceausescu, propagandist de frunte al vechiului regim, fiul unui mare tortionar comunist si cate altele. Asist siderat la falsificarea intregii mele biografii. Nu de catre Paunescu, Ungheanu, Eugen Florescu si Vadim, ceea ce-ar fi fost firesc. Nu-mi vine sa cred. Il intreb pe domnul Ticu cine sunt cei doi. Nu-l recunoscusem (se buhaise alarmant) pe Nistorescu. Langa el perora, scandalizat de numirea mea ca presedinte al Comisiei Prezidentiale, Petru Romosan. Nu-l cunosteam, il vazusem o singura data, in trecere, la inceputul anilor 90, in curtea Uniunii Scriitorilor. Era citat, ca mare autoritate, Mihai Pelin. Pe Nistorescu il cunoscusem relativ bine inca de prin 1975. Talentat reporter, suferea de chinuitoare complexe de inferioritate culturala. Fusese la mine acasa in vizita (la cina) prin 1993. In 2001 m-a rugat sa intervin la “Washington Post” sa-i publice “Oda Americii”. De unde aceasta ura ce parea sa-i intunece complet judecata? De unde atata indarjire? Ce mize aveau cei doi? De ce se temeau? Trecura anii si m-am lamurit.

In ianuarie 2011, publicam pe blogul meu un articol despre solidaritate, loialitati si prietenii. Multumeam prietenilor din Fundatia “Ioan Barbus” pentru solidaritatea lor indefectibila. Iata un fragment:

Pentru mine, prietenia inseamna solidaritatea mereu intarita întru principii si valori. Cand aceasta solidaritate se clatina, cand orgolii mistuitoare se combina cu varii complexe intr-o dezolanta alchimie resentimentara, cand trecutul este rescris pentru a deveni concordant cu actualele jocuri si combinatii, atunci se destrama si prietenia. Evident, unii rationalizeaza aceste decizii care anuleaza solidaritatea drept devotament pentru principii. Conform stilizarilor auto-justificative, ei n-au nimic cu oamenii concreti pe care ii ponegresc, ba chiar ii admira (cand nu-i dispretuiesc), problema este ca ei “nu pot renunta la principii”. As numi acest sindrom fetisismul principialitatii ostentative. In fapt, solidaritatile durabile se nasc din confluente valorice, din riscuri comune, din pariuri existentiale impartasite, din convergenta principiilor cultivate cu discretie, dintr-un atasament care nu se schimba peste noapte in raport cu un numar de idei, de norme morale, de aspiratii. Deci nu din cabale si jocuri de culise.

Prietenia este un mare pariu al unei increderi ce nu se zdruncina la orice incercare mai dificila. Dimpotriva, cand cerul se innoureaza, cand prietenii iti sunt insultati si calomniati (fie ca sunt in viata, fie ca au trecut in lumea dreptilor), nu te speli pe maini si nu intri in corul detractorilor, nu cautionezi , nici macar prin eschiva, bucuria acestora de a macula . Iar daca o faci, inseamna ca ai mimat doar prietenia. Exista si forme decente de despartire, nu doar cele menite sa dea satisfactie galeriei. Goethe spunea: “Pentru valet nu exista erou”. Iar Hegel completa aceasta inteleapta si trista constatare cu cuvintele: “Asta se intampla nu pentru ca eroul nu este erou, ci pentru ca valetul este valet”.

Public mai jos un articol de Cristian Teodorescu legat exact de acele momente. L-am regasit facand o cautare pe web pentru cartea despre condamnarea comunismului in Romania la care lucrez acum. Va apare la o cunoscuta editura universitara din Anglia si Statele Unite. Este neindoios o provocare, o experienta extraordinara pentru un politolog, istoric al comunismului si filosof politic specializat in radicalism, ideologii si revolutii, sa fie implicat direct intr-un asemenea de demers de confruntare si asumare a unui trecut traumatic.Pe Cristian, un superb prozator si un jurnalist de mare clasa, l-am cunoscut la Washington, ne-am revazut la New York si la Bucuresti. Am petrecut atunci, in aprilie 2006, o seara minunata la Devis Grebu, un mare artist si un prieten drag, am incercat sa anticipam ce avea sa urmeze. Era cu o zi inainte de Pasti, plecam peste putin timp inapoi spre Washington.

In dupa-amiaza acelei zile, inregistrasem o emisiune cu Ion Cristoiu. Ma rugase consilierul prezidential Claudiu Saftoiu sa o fac, pe atunci “Antena 1″ nu declansase razboiul imptriva condamnarii comunismului. Peste cateva zile, Ion Cristoiu publica in “Jurnalul National” un articol intitulat premonitoriu ”Vladimir Tismaneanu in ciorba damboviteana”. Peste doar cateva saptamani, sub semnatura unui personaj numit Vladimir Alexe (despre care aveam sa citesc ulterior ca era departe a fi fost vreun inocent), “Ziua” lui SRS publica un text infam cu titlul “Agentul Volodea”. Dupa ce Colegiul CNSAS a dat verdictul ca nu am colaborat niciodata cu Securitatea, Sorin Rosca Stanescu si-a cerut scuze public. Despre pozitia acelui ziar in 2006 si mai incolo, cu campaniile delirante purtate impotriva unor Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Andrei Plesu, H.-R. Patapievici, Mihai-Razvan Ungureanu, Teodor Baconschi, ca sa nu mai vorbesc de mine, s-ar putea scrie o intreaga carte. Iar unii editorialisti erau oameni pe care ii cunoasteam, persoane “de bine” (intre acestia, Zoe Petre si Gabriel Andreescu). Atunci au scris Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies si Ioan T. Morar texte de protest pentru care le raman indatorat.

Chiar daca n-am tinut jurnal, webul, bibliotecile, scrisorile si memoria (a mea, a prietenilor) ma ajuta. Mai ales ca atacurile, ignominiile, insinuarile si calomniile n-au contenit, infamiile se repeta de-a dreptul serial. Doar ca intre timp frontul nistorescian-vadimist s-a extins in zone care pareau in 2006 frecventabile. Dar despre asta, mai incolo…

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro