Da-i cu spritul pan’ la ziua

RAZVAN EXARHU: „Odata cu generatia sifoanelor dispare sensul unui cuvant foarte important. Farmec“.

Cand ascult Gica Petrescu la iPhone ma gandesc la sifoane.Nimic nu se compara cu momentul in care din jucaria superdigitala incepe sa susure glasul de diavol chefliu al imensului Gica. Apar fetele de masa scrobite, terasele pline de verdeata si paravane din grilaj de lemn, frapierele julite de petreceri, sifoanele pantecoase, aburite si acea lentoare de dinaintea inceputului sfarsitului istoriei, cand era timp pentru toate.

E fantastic ca exista acum printre noi oameni care nu au baut si nu vor bea probabil niciodata un sirop de trandafiri cu sifon, ca sa nu mai zic nimic despre adevarata arta a spritului in care sifonul este de neinlocuit si singurul capabil sa dea cuvenita profunzime de ritual. In plus, cand asculti Gica Petrescu la surround poti sa deduci cam cat de neprietenoase cu omul si departe de matricea atat de sexy a sifonului sunt cele mai multe dintre obiectele si obiceiurile moderne.

Pana si pustii bolnavi dupa masini cu care stau de vorba au niste nostalgii incredibile dupa trecutul recent, cand masinile aveau butoane, schimbatoare, potentiometre, erau desenate pentru fiinte umane care inca ar fi putut sa-si umple portbagajul cu sifoane, cosuri cu farfurii de portelan, pahare de sticla. De cand trebuie sa apasam un singur buton, si ala desenat pe un ecran, de cand totul poate fi ambalat, de cand totul, inclusiv apa sfintita, poate sa ajunga intr-un pet, de cand omenirea se simte atat de fantastic in plastic, lupta pentru nobletea gesturilor mici si firesti este pierduta in fiecare zi.

In fiecare zi observ ca a mai disparut o casa frumoasa, baietii lucreaza metodic si foarte curat, sentimentul e ca dintotdeauna a fost acolo o fundatie, ca vecinatatile sunt o eroare la remedierea careia lucreaza niste tipi de succes, care se vor mandri cu mizeriile pe care le ridica. Odata cu generatia sifoanelor si a caselor in care au trait si au petrecut, eventual, dispare sensul unui cuvant foarte important.

Farmec. E imposibil sa spui despre monstrii de sticla plantati la misto prin orase ca au farmec, cum la fel de imposibil e sa spui acelasi lucru despre casele in care locuiesc cei care lucreaza in toate aceste erori necesare, dupa cate se pare. Nici macar nu incape nostalgia aici, ci doar un viguros simt de conservare, care cred ca se manifesta la fel in toate timpurile. Fiintele foarte vii, ca si toate formele lor de manifestare, obiectele pe care le folosesc, felul in care rad, danseaza sau iau viata in piept se alimenteaza din acelasi spirit.

Cred ca daca nu te pocneste rasul si nu devii automat putin mai bun cand auzi de soseaua gatului si ca vinu-i ca un frate, mai, daca nu te uiti in jur sa vezi daca nu mai danseaza cineva, e bine sa incerci sa consulti un specialist. De cand am intrat nu stiu cum in bucla acestei piese obsedante, mi se intampla sa aud sau sa intalnesc straini care se straduie sa priceapa versurile cantecelor populare sau de petrecere.

Cei mai multi remarca foarte rapid ca in toate apare fie un paharel, fie vinisorul, fie galeata sau butoiul, si mai toti sunt pe jumatate mirati, pe jumatate fermecati de coerenta si trainicia unui lifestyle macar la nivel declarativ. Toate cantecele astea sunt pline si de alte detalii care depun oricand marturie pentru teoria potrivit careia simplitatea si curatenia materialelor influenteaza gustul vietii.

Mancarea isi schimba gustul si e mult mai frumoasa intr-un portelan alb, vinul se bea altfel si e mult mai bun cand il imparti cu prietenii in gradina, in pahare de ciob cumparate de la magazinele satesti. Indiferent de cat de sofisticat sau de primitiv e stilul, sinceritatea si frumusetea detaliilor nu au cum sa greseasca si nu pot decat sa faca sa apara ca in fotografiile cu petreceri vechi, farmecul.

Ar fi misto ca in fata tuturor acestor orori verticale, care inghit pe negandite o lume destul de firesc orizontala, sa existe intotdeauna un tablou, o reprezentare a lucrurilor care au disparut. Cartierele, casele, gradinile, poate chiar si bordurile. Si pentru ca tot nu se mai aude nimic, nu ar strica niste casti cu sunetele care se puteau auzi acum 70 sau chiar 2 ani in locurile in care nu ai cum sa-i mai dai cu spritul pan-la ziua, pentru ca nu mai are niciun haz.

Dar are mare haz sa existe mereu acel termen de comparatie si ca el sa fie trait la vedere de cei care nu executa vreun program de chef si voie buna. Pentru ca numai asa, la un moment dat, cand se va opri brusc curentul, se va putea auzi rasunand victorios cel mai armonios refren de lupta: gal, gal, gal!