„Dacă vreți rampă, puneți-o!”. Cum este viața unui student cu dizabilități într-o țară care încă nu e pregătită să-l respecte
„Prezența voastră aici, pe stadion, înseamnă foarte mult. Hai Petrolul!”, se aude în boxe comentatorul de la meciul FC Petrolul cu U Cluj la care am ajuns într-o zi din luna decembrie. Andrei se întoarce din scaunul cu rotile la mine și îmi spune zâmbind că el, de fapt, ține cu echipa clujeană, cu toate că locuiește în Ploiești.
Ne-am întâlnit înainte de meci, în zona stadionului Ilie Oana, unde era plin de lume care aștepta să cumpere bilete. Era îmbulzeală destul de mare, asta probabil și din cauză că, pe stradă oarecum mică, trotuarele erau ocupate de un tir și un autocar.
Printre toți oamenii aceia l-am găsit pe Andrei, care venea în scaunul cu rotile împins de către mama lui. De la casa de bilete am plecat apoi către cealaltă intrare, unde exista un lift cu care tânărul ar fi putut să ajungă la loja destinată persoanelor cu dizabilități. Spațiul este mai degrabă folosit acum de către jurnaliști sau jandarmi, pentru că nu sunt suficiente persoane cu dizabilități care să vină la meciuri.
Andrei mi-a povestit că este a patra oară când ajunge pe un stadion și cu toate că își dorește să facă asta mai des, câteodată îi este imposibil. Are tetrapareză spastică, iar asta înseamnă că se deplasează peste tot în scaunul său cu rotile, cu ajutorul însoțitorului, care este mama în cazul lui.
Chiar dacă poate să ajungă în lojă cu ajutorul liftului, multe dintre problemele de accesibilitate se află în exteriorul stadionului. Mi-a spus de câteva ori că următorul loc pe care își dorește să-l vadă este Arena Națională, dar nu a ajuns încă acolo pentru că nu ar avea cu ce să se întoarcă apoi în Ploiești.
Chiar dacă există metrou și tramvaie, poate fi dificil pentru mama lui să traverseze Bucureștiul la ore atât de târzii, așa că preferă să evite situații care le-ar putea îngreuna și mai tare activitățile de zi cu zi.
Problemele legate de mobilitate și acces sunt cele mai des întâlnite printre persoanele cu dizabilități. Andrei nu este singurul care se confruntă cu asta, având în vedere că în România sunt în jurul a 200.000 de persoane cu dizabilități fizice din peste 800.000 în total.
Sursă: Autoritatea Națională pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, copii și adopții
Blocajele care apar sunt diferite în funcție de tipul dizabilității, așa cum arată Diagnoza situației persoanelor cu dizabilități în România, realizată de Banca Mondială.
Putem vorbi despre probleme legate de accesul la și dinspre propria locuință, utilizarea trotuarelor și a trecerilor de pietoni, utilizarea propriei locuințe, intrarea și ieșirea în și din clădirile deschise sau accesul la orice alte spații publice.
„Dacă vreți rampă, s-o puneți!”
Andrei s-a născut prematur, acum 27 de ani, iar pe atunci mamei sale i s-a spus că ar fi mai bine să-l lase să moară. Avea doar 6 luni, 950 de grame și a stat într-un incubator până a putut să respire singur.
Prima parte din viață au petrecut-o la sanatoriul din Bușteni, unde tânărul era ajutat să facă exerciții și să ducă o viață cât mai normală. Pe la vârstă de 8 ani Andrei a început să strige prin casă că vrea să meargă la școală, așa cum o făceau cei doi frați ai lui. Atunci au renunțat să mai meargă la sanatoriu și s-au mutat înapoi în Brăila, unde tânărul a locuit până la sfârșitul liceului.
Mama lui Andrei este mereu cu el, la fel cum este cazul oricărei persoane care suferă de tetrapareză spastică. E nevoie să meargă oriunde cu un însoțitor. Până și așa, cu mama lui care este acolo să le explice oamenilor, câteodată cei doi se lovesc de tot felul de probleme și de orașe cu o infrastructură nu tocmai prietenoasă pentru cei în scaun cu rotile.
De când a intrat la facultate, Andrei și mama lui s-au mutat în Ploiești. Fac naveta în fiecare săptămână la București, chiar dacă studiază la distanță. Lucrurile în Capitală stau puțin mai bine decât la Ploiești, din ceea ce povestesc cei doi. Cu toate acestea, în ambele au întâlnit diferite obstacole.
În Ploiești cea mai mare problemă este legată de transportul în comun și de accesibilitatea la mijloacele de transport. Nu toate autobuzele sunt noi, iar la cele vechi e foarte dificil să urci un scaun cu rotile înăuntru. Există rampe, însă nu toți șoferii sunt receptivi să le instaleze.
„Ultima dată când i-am cerut unui șofer să ne pună rampa, ne-a spus că dacă vrem rampă, să o pun eu. La București nu am pățit așa ceva, dar la Ploiești s-a întâmplat”, povestesc cei doi.
Au vorbit despre asta în presa locală și au semnalat problemele care apar atunci când solicită șoferilor să pună rampa pentru acces, însă nu s-au rezolvat prea multe lucruri.
Nu doar autobuzele sunt cele care se arată „neprietenoase” oamenilor cu dizabilități. La gara din Ploiești, mai exact la Ploiești Vest, dacă ai nevoie să ajungi la orice alt peron în afară de peronul 1, ești nevoit să cobori o groază de scări. Nu există scări rulante sau vreun lift care să permită accesul unei persoane în scaun cu rotile. Acest lucru poate transforma mersul cu trenul, pentru persoanele cu dizabilități, într-o misiune aproape imposibilă.
Gara Ploiești Vest, misiune imposibilă pentru persoanele cu dizabilități. FOTO: HotNews.ro/ Andra Mureșan
Există alte gări de la care ar putea să plece, însă le ia mult mai mult timp și bani dați pe bilete de autobuz sau tramvai.
„Ce facem în general, atunci când ne lovim de situația asta, este să le cerem să aducă trenul la prima linie, că să nu trebuiască să coborâm scările. Ultima dată când am făcut asta, i-am auzit pe câțiva studenți care s-au plâns pentru că nu înțelegeau de ce se întâmplă asta. Le-a explicat un domn că este aici un băiat cu dizabilități și nu are cum să ajungă la tren”, povestesc Andrei și mama lui.
Sistemul educațional vorbește de incluziune socială, însă de multe ori doar pe hârtie
În România, majoritatea copiilor cu dizabilități nu sunt înscriși în cadrul vreunei forme de învățământ sau merg la școli speciale, unde sunt separați de restul elevilor, potrivit datelor publicate de European Disability Expertise (EDE) în 2021.
Chiar dacă școlile vorbesc despre incluziune, de multe ori acest deziderat se află doar pe hârtie și copiii cu dizabilități ajung să fie excluși. Datele prezentate de EDE sunt oarecum descurajatoare și arată că cel puțin 12% din copiii cu dizabilități nu sunt înscriși în nicio formă de educație, 40% dintre ei se află în așa-numitele „școli speciale”, iar restul de 48% sunt în școli obișnuite.
Problemele care apar în școlile speciale sunt legate de faptul că majoritatea dintre copiii care studiază acolo vor ieși fără skill-uri care să le permită să se adapteze ușor societății. De aceea, mulți dintre ei, vor prefera să renunțe la școală după ce termină liceul sau chiar mai repede.
Accesul persoanelor cu dizabilități la educație terțiară este limitat, așa cum arată Diagnoza situației persoanelor cu dizabilități în România. Așadar, o cercetare europeană realizată în 2017, arată că doar 7% din studenții înscriși la facultățile din România au o dizabilitate.
Este cea mai mică valoare înregistrată dintre celelalte țări europene și considerabil mai mică față de țări precum Olanda (36%), Finlanda (28%) sau Suedia (27%).
Andrei studiază geografia la București, mai exact este în anul I la master la Managementul resurselor și activităților turistice. Când a terminat liceul a avut două opțiuni: istorie sau geografie, pentru că știa că astea-s materiile care i-au plăcut cel mai mult. A hotărât să se înscrie la istorie la Universitatea din București, însă în momentul în care au mers la înscrieri, li s-a spus că facultatea încă nu are lift și nu este dotată pentru studenți cu dizabilități.
„Ni s-a spus să mai așteptăm un an, că anul viitor o să aibă lift. Am așteptat și am venit anul următor, dar tot nu aveau. M-am înscris la geografie”, își amintesc Andrei și mama lui.
În prezent, la Facultatea de Istorie există un elevator mobil și un ascensor, pentru persoanele cu dizabilități. Totuși, Andrei a ajuns să studieze la geografie, însă nu regretă pentru că a dat de un colectiv care l-a făcut să se simtă integrat și îi place ceea ce face. Nici aici nu au lift, iar el și mama lui trebuie să intre pe la Facultatea de Litere, însă s-au obișnuit.
Majoritatea lumii îi cunoaște și studenții îi ajută dacă au nevoie să urce scările, de exemplu. De altfel, o mare parte din susținere și înțelegere a venit din partea studenților și a profesorilor. Aproape toți înțeleg situația în care se află Andrei și încearcă să găsească soluții ca să se poată integra cât mai ușor.
Au avut un singur eveniment, cu o profesoară care i-a pus să rămână câteva minute după ce a plecat toată lumea pentru a-i întreba ceva. La sfârșit, profesoara voia să știe cum poate testa dacă, într-adevăr, Andrei este cel care rezolvă întrebările de la examen:
„Ne-a întrebat cum este posibil să afle dacă rezolvă el examenul sau nu. I-am spus că el nu are cum să scrie și că scriu eu pentru el, după dictare. M-a întrebat cum îl înțeleg, pentru că e greu să înțelegi ce vorbește. Andrei a vrut să comenteze, dar i-am dat un cot să nu spună nimic. Am înțeles de la studenți și profesori că așa era ea, mai dificilă”, povestește mama lui Andrei.
Tânărul scrie pe telefon cu nasul și se folosește de opțiunea care transformă vocea în text pentru a vorbi cu cineva pe Facebook sau pentru a utiliza internetul, însă asta nu ar fi posibil în timpul examenului.
Este normal ca persoanele cu însoțitor să vină cu el la facultate, iar acest lucru ar trebui să le fie specificat profesorilor, ca să știe care este situația.
La nivelul celor 19 facultăți ale Universității din București erau înmatriculați, la 1 ianuarie 2022, 78 de studenți cu dizabilități, potrivit răspunsului oferit de către universitate redacției HotNews.ro în luna septembrie.
Am vrut să vedem ce procedură urmează în cazul studenților cu dizabilități și dacă sunt anunțați profesorii referitor la dizabilitatea studentului sau dacă li se oferă vreun training pentru a-i ajuta să comunice mai bine cu aceștia.
„Astfel, atât cadrele didactice, cât și personalul didactic auxiliar și nedidactic din cele 19 facultăți ale Universității din București, împreună cu reprezentanții Biroului de Incluziune Socială și Educațională, sunt, în permanență, în contact cu studenții cu dizabilități, venind în întâmpinarea tuturor cerințelor speciale ale acestora”, a răspuns Universitatea.
Cazurile punctuale în care sunt înmatriculați studenți cu dizabilități sunt gestionate la nivelul fiecăreia dintre cele 19 facultăți.
Daniela Tontsch, președinta Consiliului Național al Dizabilității, a explicat că la nivel universitar totul ține de comunicarea dintre student și conducerea facultății sau dintre student și profesor.
„Nu putem avea așteptări, dacă nu descriem cât mai clar ce fel de nevoi avem, ce ne-ar putea ajuta să depășim barierele cauzate de dizabilitate. Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități recunoaște „faptul că dizabilitatea este un concept în evoluție și că acesta rezultă din interacțiunea dintre persoanele cu deficiențe și barierele de atitudine și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă în societate în condiții de egalitate cu ceilalți””, a explicat Daniela Tontsch.
„Ce faci cu 500 lei acum? Ajung o săptămână”
Daniela Tontsch (dreapta), președinta Consiliului Național al Dizabilității, alături de Mihai Tomescu, președintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități. FOTO: Inquam Photos / George Călin
Pe lângă problemele legate de mobilitate și accesibilitate sau de lipsa de incluziune din școlile sau universitățile din țară, un lucru important pe care l-a subliniat președinta Consiliului Național al Dizabilității este legat de indemnizațiile pentru handicap, care sunt foarte mici. Andrei spune că ei primesc 500 lei pe lună plus alte 12 călătorii gratuite cu trenul, pe care le consumă rapid, pentru că el și mama lui merg în fiecare săptămâna la București.
„Ce faci cu 500 lei acum? Ajung o săptămână”, spune mama lui Andrei atunci când îi întreb cât pot să se susțină cu ajutorul indemnizației pentru handicap.
Daniela Tontsch a explicat că, în vreme ce, în ultimii 10 ani, alocația pentru copii a fost majorată cu 409,52%, salariul minim brut cu 243,28% și pensia minimă garantată cu 128,57%, indemnizația pentru gradul grav de handicap a crescut cu doar 60,89%.
„Tehnologia asistivă nu este subvenționată, accesibilizarea mediului informațional și fizic este la nivel de deziderat, dispozitivele medicale de strictă necesitate în cazul anumitor tipuri de dizabilitate sunt departe de standardele europene în materie, iar locurile de muncă adaptate sunt, așa cum bine se știe, foarte puține (de unde și gradul scăzut de ocupare și deci cel crescut de pauperizare al categoriei sociale reprezentate de persoanele cu dizabilități).
În aceste condiții, majorarea semnificativă a indemnizației de handicap reprezintă exclusiv o necesitate. Această indemnizație nu constituie un venit în sine, din care beneficiarul poate să-și asigure existența, ci doar o sumă compensatorie acordată cu scopul de a acoperi cheltuielile suplimentare necesare pentru a putea îndura mai ușor dizabilitatea. În cele mai multe cazuri însă, pentru persoanele cu dizabilități indemnizația de handicap este singurul venit, evident insuficient chiar și pentru un trai mizer”, a adăugat președinta Consiliului Național al Dizabilității.
Costurile legate de dizabilitate sunt atât de mari, încât familiile sunt nevoite, de foarte multe ori, să aleagă între supraviețuire sau educație, spune Daniela Tontsch. Tocmai de aceea abandonul școlar este mai mare în cazul copiilor cu dizabilități. Statul este cel care ar trebui să intervină aici, în opinia ei, și să susțină costurile necesare pentru ca o persoană cu dizabilități să poată studia:
„O persoană dependentă de scaunul rulant, de exemplu, primește prin Casa de Asigurări de Sănătate un scaun rulant mecanic o dată la trei ani, iar suma decontată pentru acesta este în jur de 820 lei. De cele mai multe ori, solicitantul completează diferența de cost, pentru că majoritatea depășesc suma de 820 lei.
Prețul celui mai ieftin scaun rulant electric este 1500 euro. La aceste cheltuieli se adaugă cele de cazare. Eu n-am să uit niciodată că în timpul facultății trebuia să aleg între a cumpăra combustibil, să mă pot deplasa, și hrană. Alegeam de fiecare dată să cumpăr combustibil”.
O soluție pe care o vede Daniela Tontsch, la toate aceste probleme care de multe ori sunt legate de simpla supraviețuire a persoanelor cu dizabilități, ar fi stabilirea unei indemnizații minime, în funcție de media europeană.
„Potrivit Institutului Național de Statistică, în luna iunie a acestui an numărul mediu al pensionarilor de asigurări sociale de stat, de invaliditate era de 417 mii. Dintre aceștia, mai mult de jumătate au gradele 1 și 2, ceea ce înseamnă că au pierdut toată capacitatea de muncă.
Încadrarea în gradul III de invaliditate este caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, persoana putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. În concluzie peste 200 de mii de persoane încadrate în gradele I și II de invaliditate nu au drept de muncă”, a adăugat președinta Consiliului Național al Dizabilității.
Această problemă oprește persoanele cu dizabilități care ar putea munci câteva ore din a face asta. Mai exact, teama că vor putea pierde pensia de invaliditate, care este de multe ori unicul venit, le ține captive social pe aceste persoane, explică Daniela Tontsch.
Ceea ce crede președinta Consiliului Național al Dizabilității că ar îmbunătăți situația ar fi ipoteza în care decidenții chiar și-ar lua din timpul lor pentru a cunoaște persoanele cu dizabilități.
Este nevoie să le cunoască și să le accepte, ca mai apoi să poată să înțeleagă problemele cu care se confruntă.
INTERVIURILE HotNews.ro