Sari direct la conținut

Dan Perjovschi: "Scena de arta contemporana din Romania este destul de dezamagitoare"

HotNews.ro

Merge prin lume desenand-o. Astazi este la Venetia, maine la Sidney. Expune in toate marile muzee si galerii de arta contemporana din lumea intreaga. Este dezamagit de ce se intampla pe scena culturala romaneasca si marturiseste ca reuseste sa traiasca din arta, dar cu bani occidentali. Este artist. Si punct, cum ii place sa se defineasca. Artistul Dan Perjovschi.

  • S-a nascut in 1961 la Sibiu.
  • A urmat cursurile liceului de arta din Sibiu si ale Academiei de Arta din Iasi.
  • A castigat numeroase burse, fellowship-uri si granturi pentru arta
  • Are expozitii in intreaga lume: saptamana aceasta merge la Ierusalim, peste doua luni deseneaza in Cuba si agenda lui este facuta deja pentru 2009
  • Face ce a visat intotdeauna sa faca, merge prin lume desenand
  • A publicat cartea Vis-a-vis la Nemira in 2000

Cum era copilul Dan Perjovschi?

„Cand eram mic, mic de tot, eram ca o pisica castrata”, spune Dan. „Eram gras si unde ma puneau acolo stateam, nu faceam niciun fel de scandal. Parintii nu au avut nicio problema cu mine cat am crescut. Pe vremea aceea erai bun la desen, te dadeau la cercul de desen de la Casa Pionierilor. Eram si la desen si la cercul de modelism. Am avut norocul asta, ca talentul pe care il aveam si-a gasit in vremea aceea, in societatea de atunci un loc. Am ajuns la scoala generala de arta, la liceul de arta, a fost simplu. Am fost destul de ascultator si cuminte pana la liceu.

Eu nu fac un desen care tine de stereotipii, eu fac un desen care tine de inteligenta. La mine umorul e doar un mijloc, un vehicul. Totusi distribui idei, nu rasete neaparat. Si-atunci cer audientei un nivel de cultura ca sa inteleaga problema care o pun.

Dan Perjovschi

La liceu m-am desteptat. Viata a creat alte oportunitati decat scoala in sine. Am fost un elev foarte bun, foarte bun in sensul lor, cu 10, pana in clasa a 8-a. Apoi am avut alte preocupari: baieti, muzica, gagici. Am ajuns numai la limita de sus, numai sa treci clasa asa pe burta. A fost bine, adevarul este ca nu stiu cum sunt liceele de arta in clipa de fata. Atunci iti crea un ascendent pozitiv. Eu am copilarit la Sibiu. Si eram la singura scoala din oras unde puteam sa mergem in blugi. Aveam orele de specialitate pictura, sculptura, desen si doua zile pe saptamana eram boeri, mergeam imbracati cum vroiam noi. Atunci m-am concentrat pe partea de desen mai mult, si restul materiilor s-au dus jos, tot liceul era asa. Am fost destul de ok, ascultator, pana intr-o anumita faza cand am devenit mai rebel, dar nu neaparat cu familia, ci aproape instinctiv am avut alt interes in viata decat scoala.”

Inceputul

„Desenam destul de bine cand eram copil, cum desenezeaza majoritatea copiilor, deseneaza instinctiv, au un talent natural pentru compozitie, expresie. Eu eram unul dintre cei mai buni sa spunem. Spun asta pentru ca am gasit de curand niste chestii salvate de matusa mea, cu desenele pe la 4-5 ani si sunt foarte bune. Apoi am avut o perioada cum se intampla in societatea comunista, dar si acum, cand esti invatat sa desenezi si atunci pierzi. Majoritatea pierde din intuitia originala, din talent si din spontaneitate. Multi nu-si mai revin niciodata. Spun asta pentru ca are o anumita legatura. Eu in liceul de arta din Sibiu am fost bun si apoi n-am mai fost asa bun. Eu nu m-am impacat foarte bine cu scoala. Desi incercam sa fac ceea ce profesorii cereau, nu-mi iesea. Dar, in schimb, intotdeauna am gasit o faza alternativa.

Eu faceam caricaturi pentru colegii mei, si atunci aveam un succes foarte mare pe piata. De aceea niciodata n-am perceput-o ca fiind o creatie artistica, era talentul meu natural de a comunica prin umor niste lucruri. Am facut liceul, am facut facultatea, pe vremea aceea erai trimis cu forta, erai repartizat, am avut noroc pe granita la Oradea. Cand era televiziunea romana cu doua ore, ne uitam cu totii la unguri. Invatasem maghiara. Acolo am inceput sa activez ca artist incercand sa folosesc ceea ce invatasem de la liceul de arta de la Sibiu si de la facultatea de arte de la Iasi, amandoua stereotipate si constipate, acolo am inceput sa ies din povestea asta, sa trag cu forta si sa scap. Scapatul a fost ca ani de zile am cautat un limbaj sa ma exprim si-am revenit la stadiul de la scoala cand faceam caricaturi cu profesorii. Am revenit la o expresie directa, dar mi-au trebuit 10 ani.

Eu nu inventez foarte multe lucruri, eu le spun intr-un mod mai simplu si mai percutant. Am invatat aici la ziar 20 de ani.

Dan Perjovschi

Am terminat facultatea in 1985, mi-au trebuit 10 ani pana in 1995 sa ajung la un limbaj in care sa ma simt cat de cat confortabil. Ce fac acum, a inceput undeva prin 1999, odata cu Pavilionul romanesc de la Venetia, cand dintr-un accident dintr-asta foarte prozaic: Ministerul Culturii nu-ti da bani, nu-ti da buget, nimanui nu-i pasa, treaba lui, si tu trebuie sa te duci sa reprezinti tara, nu-i asa? Si tarii pe care trebuie s-o reprezinti, nu-i pasa. Atunci am zis, bai eu nu am nicio sansa. Stiam ce inseamna bienala mare, trebuia sa fac ceva. Am renuntat la ce aveam de facut ca proiect, proiectul meu era in cadrul unui proiect curatorial mai larg, dar am renuntat la ce era initil o propunere, si-am inceput sa desenez direct pe jos. Am desenat pe jos desenele mele de la 22, din cartea lui Patapievici, tot ce aveam, tot ce fusese desenat ca istorie si atunci am adaugat si altfel de desene.

Bienala a fost prima poveste pe arhitectura cu storytelling si a fost si momentul in care am mixat ce faceam ca ziarist cu ceea ce faceam ca artist. De-atunci incepe, din 99, nu e asa lung, sunt 9 ani, 10 ani la anul. Am avut o etapa dupa facultate, pana cand am inceput sa expun international, cand am inceput sa am un fel de limbaj, apoi 6 ani sa clarific limbajul asta. A fost greu, eu am crescut mai incet decat artistii de azi. Eu am crescut intr-o societatea cu lipsuri. Desi pare paradoxal, lipsurile ajuta de multe ori. Te obliga sa fii mai creativ. Cand ai toate la indemana, sau ti se pare ca le ai, te mai si lenevesti, cred. Sa se inteleaga bine, eu nu sunt avocatul foamei, dar sunt avocatul unor efecte maxime cu mijloace putine. Se vede de la arta mea ca am incercat sa scap de tot ce atarna de mine, de tot ce ma incomoda. A fost o lupta intreaga pana sa-mi gasesc un limbaj care sa-mi permita maximul de libertate pe care il pot avea. Si in expresie si in tehnica. Cand ma gandesc la tot procesul prin care trec sculptorii, sunt deprimat total, nu pot sa trec prin asta.”

Definitia lui Dan Perjovschi

„Sunt un artist. Punct. Si felul in care eu definesc artistul este o constiinta vie, care isi exerseaza sensibilitatea sau instructia pentru el si pentru restul lumii. Stii cum erau menestrelii pe vremuri? Veneau baietii si cantau adevarul undeva. Eu sunt in clipa de fata asa, trag cate un gig din loc in loc, spun un adevar, in sensul asta. Si mi se creeaza teritorii in care sa spun asta si pot sa fac asta si sunt ajutat sa fac asta, sa critic, sa privesc ironic, pentru ca sunt temporar. Ieri am fost invitat sa vorbesc la lansarea unui album de graffitti scos de editura Carturesti. Acum s-a pus problema tipului de limbaj. Si mi-am dat seama ca este o mare diferenta si limbajul meu vine din graffitti sau are deaface cu graffitti, mai ales cu statement-ul politic.

Eu nu vreau marginea, eu cuceresc centrul. Eu sunt in muzee mari, pe ziduri mari, pe ziduri oficiale, in fata. Eu recuceresc galeria centrala, muzeul central, istoria artei centrale, bienala cea mare si redistribui in cadrul ei un discurs care mi se pare mai just si mai adecvat timpului in care traiesc. Nu fac obiecte frumoase, eu nu infrumusetez sufrageriile oamenilor, nici holurile bancilor. Am transformat locurile astea din muzee sau din expozitii in spatii de dezbatere.

Mesajul il spun simplu, il intelege toata lumea, asta e opera mea, va place sau nu. Eu sunt foarte popular la supraveghetorii din muzee care in sfarsit inteleg si ei despre ce e vorba in muzeul ala de arta contemporana. In 1991, in primele festivaluri de arta tanara in libertate, la Timisoara, a fost un fel de intalnire nationala a generatiilor de pana in 30 si ceva de ani, o izbucnire dupa dictatura, dupa cenzura, o explozie. Atunci am avut un proiect,am stat 3 zile inchis in cusca portarului, unde isi face portarul cafeaua, incuiat, vedeam numai pe geam si-am desenat incontinuu. De la alba, a devenit neagra cabina. Chestii decorative care s-au suprapus pana au devenit negre. Pentru prima oara cineva i-a bagat in seama pe oamenii aia. Locul ala care era ultimul loc care intereseaza pe cineva, unde sta portarul si isi tine el geanta, isi face cafeaua, devenise un loc important. Oamenii care supravegheaza locurile astea, apar si ei cateodata in desene si devin cineva si le place. Inteleg, inteleg tipul asta de comunicare, sunt popular cu ei. Asa m-as defini: ca un om care distribuie un mesaj in centru, un mesaj deschis, critic si empatic. Desi eu fac statement-uri foarte dure, ele sunt empatice nu sunt cinice. Eu vreau sa inteleg lumea in care traiesc si, daca asta reusesc sa fac, o intelegi si tu din desenul meu.”

„Mi se pare foarte frustrant sa vad o gramada de indolenta, prostie si superficialitate scena culturala romaneasca”

„Cand am inceput sa circul foarte mult, credeam ca te obisnuiesti mai mult cu diferentele dintre noi si ei. Dar cu cat circuli mai mult, cu atat te obisnuiesti mai greu cand revii. Intr-o vreme a fost chiar dramatic, era o diferenta enorma, si-acum este, dar s-a mai aplanat pe anumite paliere. Intr-o vreme, era chiar catastrofal. Acum mi se pare foarte frustrant pentru ca vad o gramada de indolenta, prostie si superficialitate si nu ar fi cazul. Pentru ca noi am disparut 50 de ani din istoria artelor universale. Suntem o gaura neagra. Lucru care nu s-a intamplat cu polonezii, cehii sau iugoslavii. In timpul comunismului lor, ei au produs lucruri foarte importante.

In Romania s-a produs mai putin, nu aveam o istorie in spate cu care sa ne laudam, de-aceea nici n-am avea timp sa pierdem. Mi s-a parut ca intr-o perioada lucrurile mergeau bine si, dintr-o data, au picat. Acum pot sa spun sigur ca au picat in consumerism, intr-o societate capitalista radicala in partea consumista. Ceea ce n-ar fi trebuit sa se intample pentru ca daca mergi si vizitezi Glasgow, Edinburgh, chiar si orase din Statele Unite, o sa vezi ca partea de arta comunitara asociativa e dezvoltata, nu sta numai intr-un sistem de galerii care vand arta si trebuie sa vanda. Cu alte cuvinte iti impun un anumit tip de arta, pe care trebuie sa o distribui.

Toata lumea cade pe spate la o anumita pictura, pictura este un obiect care se vinde, oamenii care o fac sunt intr-o pozitie extrem de comoda. Indiferent care este subiectul picturii lor, este totusi o pictura, lumea o intelege ca valoare, se poate cumpara, se poate duce la targuri internationale. Sau graffitti: oamenii fac graffitti asa pe strada, dar de dimineata sau dupa-amiaza, ei sunt angajatii firmelor de publicitate si cu acelasi aplomb iti vind tie pasta de dinti. Dupa parerea mea, asta este o pozitie mult prea comoda. Ar trebui judecat diferit. Locul asta de aici, care e asa plin de contraste, si contrastele astea creeaza tensiuni si idei artistice, putea fi fructificat mult mai bine. In clipa de fata, in acest oras, nu exista spatiu de expunere, decat in spatiile comerciale care sunt galeriile. Si-atunci ca artist, tu cum faci? Daca nu apartii de atentia curatoriala sau financiara a unei galerii private, unde te desfasori in acest oras? Cum este posibil ca un oras de 2,5 milioane de locuitori sa nu ofere un atelier? Nu are niciun fel de grant de creatie, nu are niciun fel de plan de a oferi spatiu unde creatia sa se intample. Cum e posibil asa ceva?

Eu nu vreau marginea, eu cuceresc centrul. Eu sunt in muzee mari, pe ziduri mari, pe ziduri oficiale, in fata. Eu recuceresc galeria centrala, muzeul central, istoria artei centrale, bienala cea mare si redistribui in cadrul ei un discurs care mi se pare mai just si mai adecvat timpului in care traiesc. Nu fac obiecte frumoase, eu nu infrumusetez sufrageriile oamenilor, nici holurile bancilor. Am transformat locurile astea din muzee sau din expozitii in spatii de dezbatere.

Dan Perjovschi

„Daca nu investesti de mici in juniori, n-ai jucatori mari si nu poti sa faci performanta internationala”

„Nu se investeste in arta pentru ca sunt toti foarte comozi si lenesi, au trosnit Muzeul de Arta Contemporana in varf de deal inconjurat de un gard si gata, cu asta am rezolvat-o, totul e acolo. E un muzeu, e alta treaba. Inchid galerii, se pierd spatii din sedii, fostele galerii devin magazine de papuci, oamenii sunt dati afara din atelier. E destul de ofticant. Asta spune ca, la nivel politic, nu se intelege acest fenomen.

Daca iei un premiu intr-un mare muzeu, toti se chinuie sa intre in poza cu tine, sa se mandreasca ca esti din orasul lor, dar in rest, nu ii priveste nimic. Iar oamenii care au bani, de multe ori au culturi vizuale indoielnice si le fac, fie rasfoind nu stiu ce revista la moda, fie nu stiu unde au vazut ei in lumea asta. Dar interesul lor e minimal si priceperea lor la fel. Nu exista nici mari colectionari de arta aici, bancile straine cumpara arta, Banca Nationala are alta treaba, desi traditia spune ca interbelicii investeau in arta. E o societate destul de dura in clipa de fata, te lasa ca artist sa te descurci, si daca ai rezultate bune si le asuma. De fapt e ca in sport, afli ca cei care au luat medalii la vasle, patru ani s-au invartit pe lac si cand se intorc cu medalii toti promit, sigur maine facem unde vreti dumnavoastra ce trebuie, si deja au uitat.

Probabil ca la nivel cultural romanesc, cele mai bune metafore sunt din fotbal. Se vede daca nu investesti in juniori si tineri, n-ai jucatori mari si nu poti sa faci performanta internationala. E la fel si in arta. Daca nu investesti in mai multe registre, n-ai de unde. Daca mergem acolo unde se pregatesc oamenii in Academia de Arta, de Film sau de Teatru, ai sa vezi ca majoritatea e conservatoare, e un trunchi foarte conservator la care timp de 20 de ani, s-a putut atasa o parte mai progresista. Ele respira foarte greu, nu au destui bani sa se sustina, sa invite intenationali care sa tina lecture-uri, se bazeaza doar pe corpul lor de profesori care este un corp imbatranit si plafonat de multe ori, sau care are un interes cultural depasit. Eu cred ca e asa, poate ei cred ca nu.

Si scena internationala are probleme. Nu mai e ce-a fost, si ea e dominata de consumism si presiunea galeriilor si a banilor distorsioneaza ca si gravitatia campul asta cultural, in general. Exista o competitie din pacate prea mult dominata de bani. Un muzeu mare are un anumit buget, dar nu la fel de mare ca un colectionar privat. Cu alte cuvinte daca un muzeu are un interes in mine si face greseala sa il anunte, eu pot fi cumparat de un tip privat si sa duc la un alt pret aceleasi vanzari. Nu mai exista o singura ierarhie, sunt mai multe. Lumea fuge foarte repede, nu mai are timp sa aprofundeze, de asta tot timpul, nou nou, flash flash cum se zice. Si cel care era vestit acum 4 ani, nu ne mai intereseaza astazi. E un pic sistemul MTV music. Acum e o cantareata, in 4 ani va fi alta, seamana, dar e un alt produs, cola 0. Daca nu ai institutii sa rezisti la zapaceala asta, oarecum te deprofesionalizezi, si nu mai poti decat sa imiti. Scena de arta contemporana din Romania este destul de dezamagitoare, ea s-a concentrat numai pe interesele private. Anumite galerii care merg mai bine si anumite cariere artistice care merg mai bine. Dar nu e un sistem.

Pe vremuri a functionat un pic mai bine pentru ca erau bani occidentali, erau bani dinafara investiti in cultura romaneasca. Orasul Bucuresti niciodata nu investeste. Te duci si intrebi la Bienala de arta si ai sa vezi ca primeste 3000-4000 de euro. Pai banii astia, ii strangem noi daca vrem. Daca un oras de acest tip investeste intr-o bienala internationala atat de putin, pot sa-si ia vacanta toti, sa-si plateasca concediile mai bine si sa ne lase in pace. In Anglia e urmatorul sistem: sunt bani care merg in finantarea artei contemporane direct de la Loteria Nationala, fara sa intrebam daca e experimentala, alternativa . Cei de aici asa zic: ce nu e pictura car cu boi si nu stiu ce elemente pe masa, e alternativa. Loteria Nationala din Romania unde da bani, sa inteleg si eu? Pentru sinistrati, pentru programe umanitare, pentru cultura, unde sunt banii din acest profit enorm? Diferenta de conceptie culturala. Aia inteleg fenomenul, orice oras rasarit din Occident intelege sa finanteze arta contemporana, care e parte din tesut. De exemplu, Berlin a devenit un fel de capitala internationala a artei pentru ca nemtii cu un plan absolut precis au spus: in zona asta, cine vrea sa deschida o galerie, plateste chiria la jumatate de pret. Vrei sa-ti faci atelier, 3 sferturi reducere, platesti doar un sfert din pretul real. Cu asta ne comparam. Scena romaneasca creeaza personaje interesante, dar independente, nu se structureaza, structura discutiei, nu se discuta. Oamenii aici se ignora unii pe altii, unii se duc acolo, altii dincolo si incearca sa-si creeze fiecare proprii eroi.”

Conditia artistului roman

„Eu m-am descurcat cu bani occidentali. Revista asta 22 imi plateste un salariu neclintit chiar daca plec si nu stau aici, si-mi asigura o existenta minimala. Restul sunt bani din granturi, eu am niste galerii occidentale care imi vand lucrarile, platesc taxe in Germania pentru ca vand in Germania, Italia. Eu traiesc cu bani occidentali in Romania. Totdeauna a fost asa. Daca te uiti pe diverse ierarhii, o sa vezi ca am expus cel mai mult in Germania, 20 de expozitii in ultimii doi ani. Muncitorii germani au investit in mine mai mult decat muncitorii romani, platitorii de taxe. Eu am avut foarte multe burse occidentale, nu romanesti. Restul nu stiu cum se descurca. Incearca sa imbine un job in care invata sa minta, ca asta fac la advertising, cu o activitate in care trebuie sa spuna adevarul, adica in arta.

Mie mi-e foarte greu sa cred ca vor reusi aceasta combinatie, dar, asta este una din posibilitati. Sa te lipesti, sa iei culoara terenului, sa fii asistent pe la univesritatea de arta, e destul de complicat. Unii reusesc sa si vanda la oameni cu bani din zona asta sau din occident. Cunosc foarte putini artisti din lumea asta care traiesc din arta, asta e una din lectiile pe care am primit-o eu in occident. Cunosc artisti foarte buni, care fac o arta mai complicata. Si-atunci ei se intretin facand tot felul de lucruri. Spala pe jos intr-un studio de televizune, cara saci sau stau in restaurante. Aici mi se pare ca se incurajeaza un dandysm sau un highlight style care nu corespunde, nu are nimic deaface cu continutul artistului, are deaface cu forma artistului.

Nu se investeste in arta pentru ca sunt toti foarte comozi si lenesi, au trosnit Muzeul de Arta Contemporana in varf de deal inconjurat de un gars si gata, cu asta am rezolvat-o, totul e acolo. Ala e un muzeu, e alta treaba. Inchid galerii, se pierd spatii din sedii, fostele galerii devin magazine de papuci, oamenii sunt dati afara din atelier. E destul de ofticant. Asta spune ca la nivel politic nu se intelege acest fenomen.

Dan Perjovschi

Si cred ca e o eroare, chiar daca faci graffitti pe strazi, trebuie sa fii coerent cu limbajul tau si trebuie sa stii de ce iesi pe strada facand asta, de ce refuzi galeria, refuzi sistemul. Daca te-ai trezit acolo ca e cool, nu e suficient si la fel cu restul, cand faci proiect in galerie. E un deficit de teorie si de cunostiinta a istoriei artei recente, care face diversi oameni in tara asta fie sa faca lucruri slabe, fie sa faca lucruri care s-au mai facut o data. Si sunt foarte cunoscute si asta e cel mai ridicol. Exista putina parte originala si de calitate. Romania se bucura acum de o oarecare notorietate si datorita filmului romanesc, datorita unor situatii conjuncturale bune, datorita unor galerii private si a unor indivizi. Si-atunci exista un fel de curiozitate pe zona asta, pentru ca suntem safe, suntem la marginea Europei, suntem totusi safe, lumea vine pana aici sa mai vada ce se intampla.

Ar putea fi mai intelectula si teoretic mai bine asezat. Noi avem urmatoarea problema generala: artele si cultura in general, in toata lumea sunt de stanga. In Romania daca esti de stanga e nasol, pentru ca te baga in poala la Iliescu si ai o problema de adecvare. Deoarece toata teoria este postmarxista si tu n-o cunosti si n-o ai si vrei sa uzezi de ea. Nu poti nici sa imbraci total punctul de vedere occidental pentru ca vii dintr-o tara care si-a lichidat intelectualii si nu numai, si taranii si tot. Nu poti sa uiti povestea asta. E un constrast dur care ar putea naste lucruri interesante cu care noi am putea contribui la o discutie generala in Europa si in lume. In loc sa-si piarda vremea incercand sa recreeze formule artistice consacrate, oamenii de-aici ar putea fi un pic mai inteligenti, mai asezati si sa nu vrea succesul maine si nici la sfarsitul anului si intre timp sa gaseasca ceva cu care vor ramane in succes. Altfel il ai maine si poimaine e altul care are acelasi succes. Daca eu pot sa dovedesc ceva, asta este. Ca sunt pe o piata internationala, am un nivel bun de 15 ani. Nu am avut doar un sezon.”

Rolul artei in vremurile noastre

„Cred ca in general arta are un rol foarte bun, cu cat se tehnologizeaza societatea, cu cat se dezvolta mijloacele de comunicare. Toata lumea e online, dar ce spune online? Cred ca artistii pot sa introduca in povestea asta foarte mult continut. Mai cred ca arta poate crea teritorii de rezistenta si cu idei noi, si sa te impotrivesti la un gen de societate unde esti manipulat sa faci anumite lucruri. Vizualitatea ocupa un rol extraordinar in clipa de fata si artele vizuale sunt un teritoriu unde toate artele se pot intalni si au de jucat un rol foarte important. Daca te vezi pe tine ca artist, nu ca cel care decoreaza living-room-uri, te vezi ca generator de idei si continut, arta are un rol foarte mare. Brain-drain? Pleaca si ideile. Si noi suntem aia care le putem agata, le putem fixa aici. Si vom aduce idei aici. Un lucru extraordinar este ca ma pot intelege cu un columbian, avem un limbaj care ne apropie si eu pot sa vad afinitatea si diferenta. Eu pot sa-l aduc pe omul acela aici si pot sa ii distribui ideea, care e diferita de ale noastre, dar pe care ti-o pot transmite si tie. Si atunci aceasta scena de aici poate sa se diversifice foarte tare. Intr-un oras ca Oslo, Copenhaga, Bergen, vin alte 70 de orase reprezentate de 70 de artisti si isi distribuie o idee. E foarte greu sa faci asta unde se unifica limbajul. Nu vezi ca se cumpara companie pe companie si nu mai ramane decat una la urma?

Cel mai mare il mananca pe cel mai mic. La noi se diversifica. Noi cautam diferenta, cred ca asta e rolul si e un rol foarte important, tot mai important. Iar eu fac mascari pe perete, cant pe pereti, spun tot felul de lucruri pe pereti si lumea se uita, lumea citeste. Eu nu fac un desen care tine de stereotipii, eu fac un desen care tine de inteligenta. La mine umorul e doar un mijloc, un vehicul. Totusi distribui idei, nu rasete neaparat. Si-atunci cer audientei un nivel de cultura ca sa inteleaga problema care o pun. Eu nu inventez foarte multe lucruri, eu le spun intr-un mod mai simplu si mai percutant. Am invatat aici la ziar 20 de ani.”

2008 pentru Dan Perjovschi

„E tot mai greu. Mie imi merge foarte bine. Exact ce am visat sa fac, asta fac. Dar vii dintr-un loc, din Copenhaga, 4 zile, vezi ceva si apoi plec la Ierusalim in 2 zile. E ca intr-o miscare stroboscopica si n-o mai intelegi cu adevarat. Plus ca e o rutina. Si sotia mea e artist si ea pleaca, si nu mai suntem in stare sa facem fata asaltului de zi cu zi din Bucuresti. Se strica un robinet, trebuie sa duci niste acte undeva, nimeni nu ne scuteste de lucrurile astea pe care trebuie sa le facem intr-un timp foarte comprimat. Devine tot mai greu, nu mai avem rabdare, lucrurile se degradeaza, n-ai timp sa le pui la punct pentru ca trebuie sa pleci. Nu vrem sa oprim caruselul asta nebunesc.

Dupa 19 ani de zile, pierdem atelierul in care am lucrat, societatea capitalista a invins, trebuie sa eliberam, n-avem unde sa le ducem. Impachetam o gramada de lucruri intelectuale stranse in 19 ani, e dificil sa le duci in alta parte. Nu vreau sa ma plang, se intampla lucrurile astea, trecem dintr-o parte in alta. Poate fara un sut in fund, nu m-as fi miscat in alta parte. Probabil e ca la actori, iesi dintr-un film, iesi din lumea reala, iar intri intr-un film. Sotia mea, Lia, spune ca suntem ca print si cersetor. Asta e complexul: ma duc si stau in hotel de patru stele, toata lumea ma trateaza cat mai bine ca sa fac un proiect la maxim, si apoi ma intorc in Rahova, la mine, unde e praful de 2 degete, latra cainii, manele, scandal, cald, plasa de tantari nu sta bine, apoi iar te duci la hotel de 4 stele. E foarte greu sa te reacomodezi.

Acolo sunt foarte pretuit, iar aici un nerv nu se misca pe fata nimanui. Eu cu Lia avem un nume, ne descurcam, facem treaba, va merge in continuare. Dar sunt artisti in varsta care sunt slabi, n-o sa fie apreciati niciodata si ce-o sa faca ei cand vor fi dati afara dintr-un atelier? Unde se duc? Cui ii pasa de oamenii astia? E tot mai greu, rezistam cu greu ideii de a ne cara la Berlin si sa lasam orasul asta sa fie reprezentat de altii. E destul de cinic, noi am folosit atelierul nu pentru noi, l-a folosit ca un fel de platforma de discutii, dezbateri, intalniri, a avut o functie sociala. Mie nu-mi trebuie un atelier cu ceea ce fac. Pierdem atelierul fara niciun fel de remuscare, si ne mutam toata arhiva la Sibiu, Bucurestiul nu o vrea. Nu-i nimic dramatic, eu numai constat, eu nu mai am puterea sa lupt, sa fac scandal, nu mai am timp de lucrul asta. Mi-e greu pentru ca-mi vine sa nu ma mai intorc, si din Copenhaga, sa plec direct la Ierusalim, si de acolo mai departe. Sa nu mai trec prin Bucuresti.”

„Nu-ti vine sa te relochezi cu totul in alta parte, intr-un fel e varsta. E ideea asta ca putem influenta lucrurile intr-un fel sau altul si le-am influentat. Suntem constienti ca avem o voce si vocea asta cel putin in camp cultural, se aude. Poate ca in alta parte nu ar fi nevoie de vocea noastra, pentru ca sunt alte voci. Aici nu prea sunt. Acum 11 ani, am predat in Statele Unite si vorbeam cu Lia: „ce interesant, le spunem americanilor, cand ar trebui sa le spunem alor nostri”. Aici ar fi mai multa nevoie de noi. Mai stau aici si din lene, sa incep sa vand, sa caut, sa ma mut. Am fost fascinat de locul asta, de schimbarile din el. Si-am fost parte, m-au fugarit minerii, am o istorie aici, nu am in alta parte. De ce sa renunt eu la istoria asta a mea? Cand spun ca mut cartile noastre la Sibiu, este pentru ca familiile noastre sunt acolo, si daca o sa construim ceva, are cine sa se uite peste ele. Dar nu plecam de tot.

Timpul cat stau in Bucuresti s-a redus enorm, dar ma simt destul de implicat, vreau sa vad ce se intampla, simt ca si cum ar fi vorba despre mine. Daca lucrurile continua in felul asta, la un moment dat, va trebui sa luam o decizie mai dura. Chiria pe care as da-o aici, e mai mare ca la Berlin. Nu se poate asa. Nu vreau sa ma plang, noi nu avem copii, ne avem numai unul pe celalalt si ne merge foarte bine. Dar probabil ca vine timpul in care va trebui sa luam o decizie. Si nu e nimic catastrofal, nici trist, pur si simplu pragmatic. Deocamdata lucrurile par destul de proaste aici. Ne-a iesit foarte bine lucrul in strainatate si mai putin ne-a iesit aici. Aici n-am putut convinge oameni, n-am vorbit pe limba lor, ne-am pierdut rabdarea sa mai explicam lucruri si fite si smecherii nu ne intereseaza. Gasca asta de oameni care cred ca au un cuvant de spus, nu au, sunt absolut trecatori, exact precum canalele lor de televiziune, asa arata si maine se schimba design-ul.”

„Sunt nuclee care ma apreciaza, pentru ca m-am implicat si am si colaborat cu institutii independente. Sunt zone in care ma desfasor cu placere, de la website-uri la spatii reale. Eu am avut atelier 19 ani de zile in curtea Academiei de Arta, nu numai eu, suntem mai multi. Timp de 19 ani, nu am fost invitat sa tin un curs la Academia de Arta deloc, nici de profesori, nici de studenti. In schimb, peste o luna plec cu Lia invitat de studentii de la Munchen. Studentii de-acolo, cu micul lor buget, ne platesc drumul si hotelul ca sa facem o prezentare. Am tinut conferinte in toata lumea, si cei de la Academie sunt la distanta de 3 metri si tot timpul se plang ca nu au bani sa invite oameni. Cateodata nici nu e vorba de mine, e vorba de alti artisti romani care traiesc in Bucuresti si sunt interesanti. Nici pe ei nu ii cheama.

Specialistii nu te inteleg aici. Chiar nu am o problema, in clipa de fata erau diverse oportunitati care au fost ratate. Eu am un ecou, pentru alta lume imi pare rau, artisti care nu sunt vizibili, nu sunt intelesi, si sunt la un nivel in cariera cand orice miscare, o pauza prea mare, orice lipsa de recunoastere poate sa le intrerupa cariera. Cunosc destul de multi oameni care s-au lasat de povestea asta. Si cultura asta romaneasca nu e asa bogata sa isi permita sa ii piarda, ca nu are o baza solida pe care vine. Eu si Lia apartinem unei culturi diferite, venim dintr-o societate dictatoriala si avem un drive ideologic. Acum s-a creat o alta clasa pe o alta scena care nu mai tine cont de lucrul asta si poate e foarte bine. Eu nu ii inteleg in totalitate, dar recunosc ca si ei au un aport. Eu am trait intr-o cultura unica si acum asist la o cultura cu mai multe scene, fac parte dintr-una, nu din toate.”

Cum isi gandeste instalatiile

„Sunt invitat la Muzeul de arta contemporana din Helsinki anul viitor. Imi spun ca ma invita si ca au spatiul respectiv. Planificam o vizita in primavara anului viitor ca sa si vad. Vad locul acela unde oamenii vor sa vin sa imi descarc limba, limbajul, textele. Si in functie de locul acela, aleg si mijloacele, desen direct pe perete cu marker negru, sau pictez peretele gri si pot desena si cu creta. Sau poate nu imi convine locul lor si imi gasesc un altul in muzeu. In unele locuri mi-au dat o camera si n-am vrut, si-am desenat pe geamuri. Gasim o formula, ma duc cand vine expozitia, pozez multimea inainte cu doua saptamani si desenez. Traiesc in orasul acela, recoltez povesti, idei si le pun pe perete. Povestile mele se adapteaza la locul in care sunt si la timpul in care sunt. Nu vor mai fi usi de exemplu. Anul asta am avut un subiect tot anul pentru ca a fost aniversarea lui 1968 si cel occidental si cel estoic, si am avut foarte multe referiri in tarile in care am mers la povestea asta.

Anul viitor sunt 20 de ani de la caderea zidului din Berlin, voi avea o referinta generala pe aceasta poveste. Din nou este, vest, ce insemna aceasta poveste, capitalism comunism. Acum sunt in masura in care am foarte multe invitatii si nu le mai pot onora pe toate. Incep sa fiu mai selectiv. Si e destul de complicat, noi toata viata am visat sa calatorim si calatorim pentru expozitiile noastre. Si n-as vrea sa refuz sansele astea. Nu ne-au lasat sa plecam din tara asta deloc, si cand am putut, am indurat umilinte enorme cu vizele. Si asta a fost teribil si eu nu uit lucrurile astea. Si de cate ori sunt invitat undeva pentru mine e o bucurie sa merg.”

„Plus ca sunt muzee mari, cu spatii mari, dar sunt si spatii ascociative mici care ne vor. Poate pentru ei inseamna foarte mult sa fiu prezent acolo. De curand am fost in Chisinau si-am desenat intr-un subsol de bloc. Pentru ca oamenii aia au o asociatie mica de artisti, incercau sa faca in subsolul acela un spatiul al lor. Si era dur. Dar m-au chemat cu draga inima si m-am dus cu draga inima. Cateodata sa stii ca in locurile astea mici te simti cel mai bine.

Dintotdeauna am pus text langa desenele mele. Am inceput sa desenez dupa carti. Eu am citit foarte mult, sunt amorezat de carti si desenam foarte mult dupa ele, ele imi dadeau subiecte. La scoala nu am invatat cum sa desenez, invatam cum sa desenez un pahar, nu cred ca mi-a folosit vreodata sa stiu sa desenez un pahar. Am fost aproape de text intotdeauna si de limba, de literatura. Asta s-a pastrat si s-a accentuat cand am venit aici, la revista. Stii cum e, de multe ori un cuvant are un impact foarte puternic, e ca o imagine. Lumea uita ca in decembrie 89, s-a scris pe pereti cu lumanarea sau cu ce aveau, ca nu erau spray-iuri atunci – graffitti politic, sau cand au venit minerii. Nu trebuie uitat asta, expresia asta a existat aici, nu e de import cum spun unii, si am folosit-o, ca ala era ziarul tau, scrii pe perete Jos Dictatorul! Am desene cateodata care sunt text, istoria lumii de la big bang la big Mac.”

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro