De aici, de după gratii, vă binecuvîntez!

“De aici, de după gratii, vă binecuvîntez!“

Andrada Ilisan Foto: Arhiva personala

Una dintre cele mai înnebunitoare replici închipuite vreodată. Salonul 6 (de nebuni), Cehov:

“În salon sunt cîteva paturi înșurubate de podea. Pe unele stau, așezați sau culcați, oameni în halate albastre de spital și pe cap cu tradiționalele scufii. Sunt nebunii”.

Ce m-a mișcat la Anton Cehov a fost vulnerabilitatea decenței sufletești. Vulnerabilitatea aceasta se îndreaptă sigur spre zdrobire, îți spui. Soarta celor delicați în raporturile lor cu lumea e lipsită de orice scut și de orice salvare fiindcă delicatețea devine inadecvarea ce va fi zdrobită. Zdrobită fiindcă se transformă în neajutorare (“Nu se știa vinovat cu nimic dar parcă-i mare lucru să faci o crimă din imprudență și parcă nu poți fi victima vreunei calomnii sau chiar a unei erori judiciare?”). Existența (soarta omului) se mișcă exclusiv în plan orizontal-social. Orice mi se poate întîmpla.

Despre pacientul Ivan Dmitrici Grumov care suferă de mania persecuției:

“Îmi place fața lui lată, ciolănoasă, totdeauna palidă și nenorocită, dezvăluind un suflet chinuit de luptă și de îndelungată spaimă. Convulsiile lui sunt ciudate și bolnăvicioase, dar liniile delicate, pe care i le-a săpat pe față o suferință adîncă și neprefăcută, dovedesc intelepciune și inteligență, iar în ochi îi sclipește o lumină caldă si sănătoasă. Îmi place și felul lui de-a fi: politicos, indatoritor și nespus de delicat in raporturile cu toată lumea, afară de Nikita. Dacă scapă cineva un nasture sau o lingură, el sare grăbit din pat și le ridică. În fiecare zi, cînd se scoală, le spune celorlalți “bună dimineața”, iar seara cînd se culcă “noapte bună”. Vorba lui e haotică și înfrigurată ca delirul, e violentă și nu tocmai ușor de înțeles. Cu toate acestea, și în cuvintele, și în glasul lui vibrează ceva nespus de bun. În timp ce vorbește, îți dai seama de două lucruri în același timp: și că e nebun, și că e om. Ar fi aproape imposibil să însemnezi pe hîrtie discursurile lui de nebun. Vorbește despre ticăloșia omenească, despre încălcarea adevărului, despre viața frumoasă care va fi cîndva pe pămînt, despre gratiile de fier de la ferestre, care îi amintesc în fiecare clipă de lipsa de omenie și de cruzimea asupritorilor. Într-un cuvînt, discursul lui pare un potpuriu fără șir și fără înțeles…”

Doctorul, viitorul bolnav mental:

“Andrei Eftimici iubea nespus de mult și dreapta judecată, și cinstea. Dar nu avea nici destulă energie și nici incredere în forța lui, ca să organizeze în preajma sa o viață întemeiată pe cinste și pe dreaptă judecată. Nu se pricepea să poruncească, să stăruie într-o hotărîre pe care ar fi luat-o sau să oprească pe cineva de a face cum voia el. Parcă s-a jurat să nu ridice glasul niciodată și să nu folosească niciodată modul imperativ.”

Felul sufletesc delicat al personajelor, dincolo de toate scăderile lor, neliniștește din cale afară. Vor fi snopiți. Nu se știu apăra. Forța oarbă a lumii îi va încăleca. Forța stupidului Nikita. Personajele lui Cehov nu sunt chinuite in felul personajelor lui Dostoievski sau Tolstoi care sunt pătimașe, feroce, jalnice și chinuite în prezența lui Dumnezeu în lume. Aici prăpădul survine în liniște, discret. Pe cale instituțională, cetățenească. Pur umană. Pe calea întîmplării. A oarbei erori. Cetățeanul, ființa istorică își pierde mințile.

“Andrei Efimici stătea pe patul lui Ivan Dmitrici și aștepta. Dar trecu o jumătate de oră și în locul lui Hobotov intră în salon Nikita, ținînd în brațe un halat, niște rufe și o pereche de papuci. Andrei Efimici înțelesese totul. Fără să spună un cuvînt, se mută pe patul pe care i-l arată Nikita și se așeză.”

Mutatul acesta al doctorului din poziția lui de doctor în noua lui poziție de “nebun,” de pacient bolnav mental e înnebunitor. Cu alte cuvinte, “temnița mea mi-a fost mereu aproape”, “propria temniță mă paște în permanență”, “nu am cum să scap”, “voi fi înghițit”. Cît de fragilă e firea pașnică. Înfrîngerea cinstitului indurerează teribil la Cehov.

Personajele din Salonul 6 al lui Cehov nu biruie. Cehov e atît de lipsit de sentimentalism în tratarea dramei conditiei umane și atît de lipsit de iluzii incît isi zdrobeste in bătaie personajele și nevinovații. Chiar dacă unul dintre nebuni e furios, înfrigurat și neconsolabil și celălalt e filozof stoic și senin, în definitiv, amîndoi sunt delicați.

Îndelungata spaimă.

Asta se citea pe chipul chinuitului Grumov. Cum reușește omul să se vîre singur în temniță. Sau dacă îl vîră alții, cum păzește el cu strășnicie și devotament pentru frică această temniță. Frica. Frica. Frica. Să îți fie mereu teamă, să te simți neajutorat, la cheremul silniciei lumii exterioare, la cheremul puterii nelimitate a celorlalți. Apoi împărăteasca frică îți dăruiește descurajarea. Cînd te-a ajuns descurajarea din urmă, cînd te-a înhățat de ceafă, ai murit.

Dar stați așa. Realitatea nu e o închisoare. O temniță. Un ospiciu de nebuni. Lucrurile nu se edifică la stadiul de înfrîngere. Înfrîngerea e sentința definitivă doar dacă lipsește nădejdea. Aici la Cehov, decența care are atît de multă rușine (bunul simț plin de sfială – cu alte cuvinte, decența îndrăznește cu dificultate), dar și teamă, e încălecată, înfrîntă. Suferința e absurdă și în van.

Cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît devin mai convinsă că cea mai mare năpastă care paște psihicul e descurajarea. Dar, culmea, descurajarea nu ține de psihic. Pericolul care îl paște e din afara lui. Cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît cred că scopul psihologului este să localizeze (izoleze) psihicul ca mai apoi să-l sară (transcendă) și să îl redea nădejdii. Și curajului. Nădejdea (la fel ca sora ei vitregă de mai sus) nu ține de psihic. Nici curajul. Ele vin dintr-o lume diferită de cea psihologică. Și mănîncă altă pîine. Și hrănesc alte nevoi decît cele ale rațiunii iubitoare de concepte și dovezi. Speranța și curajul îi propun psihicului un tîrg nou și neobișnuit. Dar rezultatul tîrgului va fi miraculos. Dovedește-mi că are logică să am speranță!, te provoacă (pe bună dreptate) deznădăjduitul. Suferindul. Fricosul. Dovestește-mi că merită să nu-mi mai fie frică!

Curajul și speranța sunt teorie și abstracție pînă încep să fie trăite. Curajul nu poate fi asumat ca un precept. Curajul există și gata. Însuflețește și îi dă omului elan. Și dîndu-i elan, îi dă viitor. Curajul e al tău și nu e al tău. El te aruncă în viitorul tău. Deci ca să dai de roade, trebuie să sari din tine. Să sari în gol, cum ar veni. Te simți însuflețit și uite scînteia! Ai sărit. Ai pornit. Ai îndrăznit. Ai deschis ușița temniței. În pofida rezistenței fizice sau interioare. Ne mișcăm în această antinomie a rațiunii și a simțirii: “Așcrede, dar parcă e prea frumos să fie adevărat” și “Nu pot să nu cred deloc, simt că poate fi adevărat”. Adevărul nădejdii nu e niciodată complet abstract fiindcă conține deja în el presimțirea potențialității sale. Pe măsură ce îi dau o șansă, pe atît devine mai adevărat. Și pe măsură ce își dovedește adevărul, eu culeg roadele curajului meu și nădedjii mele.

“Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.”

Într-un moment de rătăcire, ucenicul i-a zis îndrumătorului: “Am creierii buliți”. Și îndrumătorul a răspuns: “Și eu”. Atunci ucenicului i s-a luminat, într-o clipă, inima. Tocmai fiindcă în ochii ucenicului îndrumătorul însemna tot ce e mai echilibrat și mai puternic, a înțeles că creierii lui buliți nu trebuie să îl despartă de puterea interioară după care tînjește la nesfîrșit. Că pe nici unul dintre noi creierii noștri buliți nu trebuie să ne despartă de puterea interioară după care tînjim la nesfîrșit. A înțeles că înțelepciunea reală nu e absența sau eradicarea neputinței, ci neputința ținută în echilibru și calea acestei țineri în echilibru. Recunoașterea neputinței de către cel puternic în fața celui mic a inaugurat viitorul: “Viitorul tău nu e dispariția durerii, viitorul tău e mersul durerii”. Să mergi cînd te doare (cînd nu mai ai speranță). Să nu stai locului fiindcă să stai locului înseamnă să te prăbușești și atunci locul în care stai e locul în care renunți și tu te transformi în prăpastie. Oprită locului, disperarea (deznădejea) se adună și se adună și se adîncește sub tine. Dar cînd mergi, ea merge. Și cînd alergi, ea aleargă. “Stai, nebunule, unde alergi așa?”, strigă durerea (descurajarea) după om. Mersul are viitor. Oprirea n-are. Oprirea merge la fund. Dar mersul merge înainte.

Distanțele psihice se parcurg anevoie. Anevoie, dar totuși se parcurg. Și nu e fericire mai mare decît aceea să descoperi că distanța pe care ai reușit să o parcurgi psihic ori sufletește se propagă și în lumea înconjurătoare. Frica se învinge mai întîi în inimă. Devii curajos înăuntru și apoi duci curajul în afară, în confruntarea cu cei de care ți-a fost toată viața frică. Părinți, frați, păianjeni, șefi, soți, spații strîmte, batjocură, umilire, respingere, abandonare și tot așa. Și capeți încredere că se poate, că victoria e posibilă. Iar încrederea nou cîștigată o duci înapoi în inimă. Și uite așa, cu drumuri dese între inimă și realitate, inima și realitatea se întăresc reciproc, una pe alta.

Să nu uit niciodată că șmecheria stă în paradox. Și cînd uit eu, să îmi reamintească alții. Toate șmecheriile, toate putințele reale ale acestei lumi (și acelei lumi – cea a împărăției interioare) stau în paradoxuri. Deznădejdii mele trebuie să i se alăture nădejdea mea. Descurajării mele curajul meu. Dar mai presus de mine și de singurătatea mea, stai tu (Tu). În afara mea (eu care sunt propria mea singurătate), stai tu celălalt, nesingurătatea mea. Deznădejdii mele trebuie să i se alăture nădejdea ta. Deznădejdii tale trebuie să i se alăture nădejdea mea. Descurajării tale curajul meu. Trebuie să lucrăm în doi. Trebuie ca cineva să le păstreze nădejdea acestor decenți înfrînți, trebuie ca cineva să nu capituleze cînd ei capitulează în fața oprimării. Capitularea ta nu va fi și capitularea mea, dar nădejdea mea va fi și nădejdea ta. Unde-s doi, nădejdea crește și înfiorătoarea înfrîngere e trezită din morți. Scoală, înfrîngere, cineva, aici, are speranță! Pe lume e suficient să nu fii singur ca să birui. Ca să nu fii înghițit de erorile și silnicia realității. Dar nu ne-singur în neajutorare, ci în curaj. Cineva, o singură persoană care să creadă în tine mai tare decît poți crede tu însuți, tu cel aflat la ananghie. Ananghia ta nu va fi și deznădejdea noastră.

Ca să închei. Toată această (jalnică) pledoarie mi se trage de la faptul că mie credința mi-a înnoit mintea. 🙂 Lucrurile au început să mi se înfățișeze într-o mică, dar foarte nouă lumină. Psihicul a căpătat nădejde. Nu infinită, ci chiar puțină. Dar nu știu cum se face că deși e mică (0,0001%), a mutat munții. Munții din cap, cum ar veni. Astăzi s-a născut Hristos. Astăzi s-a născut nădejdea pe lume. Și curajul. Care e mereu împotriva fricii.

Nu vă temeți, eu am biruit lumea!

Opuse îndelungatei spaime sunt dorul ceresc și îndurarea. Dorul care nu îngrozește și nu te închide în închisoare, ci te redă ție și lumii. Închei cu unul dintre capetele de mîngîiere ale lui Ioan Carpatiul, Filocalia 4:

“Dar marele doctor este aproape de cei ce se ostenesc. El poartă neputinţele noastre şi cu rana Sa ne-a tămăduit şi ne tămăduieşte. De faţă este şi acum, punându-şi leacurile sale mântuitoare. Căci eu, zice, am lovit prin părăsire, dar eu voi şi tămădui. Deci să nu te temi, căci când mânia iuţimii mele va curge, iarăşi voi vindeca.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro