De ce arată România aşa părăginit, chiar când are bani? O explicaţie cu bugete-bazar

Pornind de lao ştire oarecare precum cea de aici, dar care nu-i excepţia ci regula prin primăriile României, aflăm răspunsul la întrebarea de ce arată ţara aşa părăginit, cu investiţii locale proaste, scumpe şi uneori nefuncţionale, chiar în municipalităţi care au destui bani, ca să nu mai vorbim de comunele sărace.

Realitatea dură este că dintotdeauna, dar foarte vizibil în ultimele două decenii, când au pornit Năstase şi Ţiriac marea ofensivă frauduloasă cu sălile de sport-caterincă răspândite prin ţară, avem problema asta sistemică în administraţia locală. După regulile de bună practică, orice investiţie nouă trebuie să crească automat bugetul primăriei cu suma necesară întreţinerii şi operării activului respectiv, în perpetuitate.

Că e drum, reţea de apă-canal, sală de sport, parc sau bazin de înot, că produce sau nu încasări proprii (dar de cele mai multe ori răspunsul e nu, din motive bine întemeiate, şi e clar din start pentru parc sau drum, de exemplu), logica e aceeaşi. Cu cât anume creşte bugetul curent, scrie în fişa tehnică a obiectivului. L-ai prins pe Dzeu de un picior şi ţi-a dat Dragnea bani PNDL să faci drum asfaltat unde nu era? Bugetul comunei trebuie să adauge bani anual de întreţinere şi, la 7-10 ani odată pentru reparaţii mai substanţiale, cum scrie în fişă, pe vecii vecilor, amin, fără excepţie. Îi ai, dom’ primar? Dacă nu, ce ne facem?

Acest lucru în România, în general, nu se întâmplă. S-au băgat zeci de milioane de euro în consultanţe pe transparentizări, prioritizări, bugete participative şi gender-senzitive, etc, care au cam zburat pe deasupra cuiburilor de coaci bine conectaţi. Dar regula simplă că după ce tai panglica şi dai de băut la popor, eşti obligat ca primar să prevezi anual în buget 1/7 – 1/10 din valoarea obiectivului pentru ca el să funcţioneze în realitate şi să nu se deprecieze în timp, erodând astfel stocul de capital al municipalităţii, nu se aplica. Chestia asta este evitată de toată lumea cu discreţie la workshops, sau chiar în regulile de evaluare ale diverselor proiecte, în special dacă vin MDRAP; în special, e total ignorată în practică atunci când apare scrisă pe undeva.

De ce oare, majoritatea oamenilor nefiind totuşi proşti sau rău intenţionaţi (explicaţiile favorite de analiştii români experţi în “critică”)? Pentru că ea ar permite un calcul simplu şi rapid din care rezultă ce poţi şi ce nu poţi să-ţi permiţi ca investiţie la nivel local / judeţean, pe baza fluxurilor demonstrabile de venituri viitoare. Oi fi vrând tu şi drum, şi apă curentă, şi parc, şi policlinică, şi fântână cu Maica Domnului cu leduri în faţa bisericii, şi parc industrial, şi bazin de înot la şcoală, iar poporul le-a validat pe toate în urale la sesiunea de bugetare participativă condusă pe logica “vrei calule, ovăz?” de un coach de mare valoare pe oră, ţinută în sala de sport model Năstase, în general plină de igrasie şi închisă deoacere nu-s bani de încălzire iarna, dar deschisă special în acest scop după ce a spălat-o tanti Nuţi cu mopul. Atâta doar, că nu se poate: socoteala pe fluxurile bugetare arată că nu-s bani la buget pentru operarea lor după ce vor fi gata, chiar în cazul fericit în care investiţiile ca atare ar fi 100% acoperite din granturi primite moca de comună. A, le faci în paralel cu un plan de sporire a veniturilor locale? Hai să-l vedem pe ăla întâi.

Dat fiind mediul politic din România, cu orizont scurt de timp, în care nu ştii azi ce-i mâine, pălăvrăgeala, clientelismul şi văicăreala sunt încurajate iar performanţa e descurajată, strategia oricărui primar raţional e să culeagă şi să bage în teşchereaua comunei orice proiect găseşte pe jos şi dă bine la lume, bun-prost; ce-o mai fi peste ani, om vedea atunci, dacă om mai tot noi fi la putere.

Investiţiile noi pe bani UE sau de la guvern sunt interpretate manelist – dă boierule fără număr, să-ţi trăiască franţuzoaica, că oricum plăteşte banu’ Ghica – şi nimeni nu pune pe ele calapodul bugetar dur al unei prioritizări reale între 2-3 chestii la care să-ţi poţi permite întreţinerea indefinit. Ca târgoveţul din Voluntari care-şi ia “maşănă bună din Jărmănica”, BMW de 3l, iar după aia n-are bani de RCA şi reparaţii şi merge cu tablele curgând de pe ea. Noi la EFOR am numit asta bugetarea-bazar (vezi aici), care merge pe târguială gălăgioasă, argumente lacrimogene şi pus poalele în cap în piaţa publică, în care fiecare ţine vreo şmecherie în mânecă cu care încearcă să-şi păcălească partenerul. Ţepe la metru pătrat, satisfacţii efemere şi costuri unitare pe termen lung mai mari decât în cazul unei planificări multi-anuale corecte: Capital Investment Planning în sens occidental.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro