De ce crește anxietatea la unii copii, iar alții trec prin adaptarea la școală și grădiniță fără probleme? Ghid pentru părinții cu copii anxioși

Pentru mulți copii, începutul școlii/grădiniței vine cu emoții intense, somn dat peste cap și chiar dureri de burtă ori de cap înainte de plecarea din casă. Alții trec prin aceeași tranziție fără dificultăți vizibile. De ce se întâmplă așa? Diferențele de temperament, stilul parental și presiunea academică joacă roluri importante. Cum pot ajuta părinții, explicăm în detaliu.

În România, începutul de an școlar aduce frecvent mai mult stres decât protecție emoțională: orare încărcate, clase cu mulți copii, schimbări bruște de program, puține servicii de consiliere. Pentru mulți copii, asta înseamnă emoții puternice, somn fragmentat și chiar dureri de burtă sau de cap în diminețile de luni și nu numai.

În lipsa unor mecanisme consecvente de suport la nivelul școlii, părinții rămân principalul factor de protecție. Ei pot ajuta copiii în adaptare prin rutine previzibile, igiena somnului, limitarea ecranelor seara, normalizarea emoțiilor și o colaborare timpurie cu dirigintele/învățătorul acolo unde există deschidere. 

Nu toți copiii reacționează la fel: temperamentul și riscul de anxietate

Diferențele individuale contează. Unii copii prezintă un temperament numit „inhibiție comportamentală”. Acest temperament se traduce prin reactivitate mare la nou, tendința de retragere în contexte nefamiliare și prudență excesivă în fața schimbării. Cercetările arată că acest temperament apare devreme, este relativ stabil și crește riscul de a dezvolta, mai târziu, anxietate, mai ales în zonele sociale (de pildă, teama de evaluare). Studii experimentale și de neurodezvoltare au documentat o accentuare a sensibilității la noutate la copiii inhibați – trăsături care, puse în mediul încărcat al începutului de an școlar, pot amplifica emoțiile de anticipație. 

Asta nu înseamnă că un copil cu un astfel de temperament va avea, automat, o tulburare de anxietate. Traiectoria depinde de mediul în care învață să facă față noutății: expuneri blânde, predictibile, modelare de către adulți, oportunități de succes gradat. Când adulții reacționează cu hiperprotecție (fac în locul copilului, evită toate situațiile care îl sperie), copilul nu mai are ocazia să își antreneze toleranța la disconfort și să învețe că „pot duce”. Când, dimpotrivă, adulții structurează pași mici, validați („știu că e greu, dar poți”), copilul asociază încet noutatea cu reușite gestionabile.

În familiile cu frați, comparațiile sunt inevitabile: un copil poate părea deranjat de schimbări, celălalt sare în necunoscut. E util ca părinții să re-eticheteze lentilele: nu „sensibil egal fragil”, ci „sensibil egal atent” – cu nevoie de mai multă pregătire. Pentru copiii inhibați, mersul în recunoaștere (de exemplu, o vizită la școală, parcurgerea traseului până la clasă), scenarii jucate acasă – mâine o salutăm pe doamna, stăm 4 ore în clasă, apoi plecăm acasă – și ritualurile de seară predictibile sunt intervenții mici, dar cu efect mare pentru ei. Din nou, cheia este expunerea gradată, nu evitarea.

Stilul parental și presiunea academică 

Cum punem problema acasă contează extrem de mult. O revizuire sistematică asupra parenting-ului hiperprotectiv arată asocieri clare între acest stil și simptome crescute de anxietate și depresie. Copiii aflați constant sub aripa protectoare a părintelui au mai puține ocazii să exerseze autonomia și toleranța la frustrare, abilități esențiale la reîntoarcerea în ritmul școlii. 

La polul opus, stilul autoritativ (căldură + limite clare + autonomie treptată) se asociază mai frecvent cu rezultate emoționale favorabile. Literatură pe tema anxietății la tineri găsește că stilurile non-autoritative (autoritar, neglijent sau hiperprotectiv) cresc riscul de anxietate. 

În ecuație intră și presiunea academică. O sinteză din 2023 indică relații între presiunea percepută pentru performanță și probleme de sănătate mintală la adolescenți – anxietate, depresie, auto-vătămare. Spre exemplu, mesajul „începem tare, fără greșeală” poate supraîncărca un sistem nervos deja în tranziție. Mai util, recomandă psihologii, ar fi ca primele 2-3 săptămâni să le gândiți ca „perioadă de reglare”. Să vă concentrați pe ritm (somn, mese, drum), relații (câteva interacțiuni prietenoase/zi) și pe micro-competențe (organizarea ghiozdanului, notarea temelor), înainte de a mări treptat „ștacheta” la teme și examene. 

Atenție și la comparațiile pe care le verbalizăm: „fratele tău s-a adaptat imediat”, „X are deja note mari”. Copiii aud standardul, nu contextul. În loc, formulați obiective pe care copilul le poate controla: „să dormim la ora X în 5 seri din 7”, „să mănânci micul dejun în 4 din 5 dimineți”, „să saluți 2 colegi noi până vineri”. Acest tip de obiective vor reduce anxietatea pentru că mută focusul de pe rezultat (note) pe proces (efort, obiceiuri), exact unde copilul are pârghii reale.

Ghid practic pentru părinți de copii de copii anxioși

1. Oferiți-i predictibilitate.

Copiii inhibați la grădinița/școala au nevoie de predictibilitate. Alegeți un singur lucru pe care să îl faceți constant, două, trei săptămâni. Exemplu: în fiecare zi, după grădiniță/școală, mergem împreună în parc – atât. În primele 2-3 săptămâni, creșteți treptat predictibilitatea, ajutându-l să stabilească din timp momentele dificile și soluții: 

• Ce știu sigur mâine: că încep la 8:00 și termin la 12:00. 
• Ce ar putea fi greu: pauza mare cu mulți copii de hol
• Ce fac eu atunci: beau apă, mănânc și merg la banca mea. E un plan mic, dar de mare ajutor.

2. Turul de recunoaștere

După program, treceți cu el prin locurile-cheie din grădiniță/școală. Clasa, holul, cancelaria, baia. Faceți poze. Dimineața arătați-i poza: „Aici te aștept la 12:00.” Pentru copiii inhibați, „știu cum arată” înseamnă „pot”. Folosiți celelalte poze pentru a discuta cu el rutina zilei. 

3. Ritualul de despărțire

Stabiliți un ritual de despărțire în fiecare zi, 20-40 de secunde: „Te duc până la poartă/în hol, ne îmbrățișăm o dată, zic «Sunt cu tine. Ne vedem la 12:00 aici.», apoi intri”. Nu prelungiți. Copiii inhibați se liniștesc după trecerea pragului. Minutele lungi la poate crește anxietatea.

4. „Minimul negociat” în zilele grele

Când spune „nu merg”, nu discutați ore întregi. Formula: „Mergem, dar rămâi până când copiii se pun la somn/la masă”. Când vă întâlniți, lăudați doar faptul că a stat până la minimul agreat, nu analizați la nesfârșit.

5. Evitați aglomerația de dimineață

Aglomerația blochează. Sosirea mai devreme (nu mai târziu) evită zumzetul de la ușă, găsește clasa mai goală, oferă 2-3 minute să se obișnuiască. 

6. Nu minimizați simptomele fizice, doar ajută-l

Când apar dureri de burtă înainte de plecare: „Te cred că te doare. Știu că la tine, când e nou, stomacul vorbește primul. Ți-am pus menta în buzunar. Și ne vedem la 12:00”. Validarea sentimentelor și ajutorul oferit îl ajută mai mult decât dacă dai curs anxietății lui. Fără întrebări repetitive „mai doare?” – întăresc simptomul.

7. După program: mâncare, liniște și o singură întrebare

La copiii inhibați, oboseala se traduce în „nu vreau să vorbesc”. Oferiți-i o gustare imediat și păstrați 20-30 de minute de tăcere. Apoi puneți-i o singură întrebare: „Care a fost cel mai suportabil moment azi?” (nu „cel mai bun”). Răspuns scurt? E suficient. Nu extrageți povești.

8. Stabiliți micro-doze de sociabilitate

Un copil inhibat nu va „sări” în mulțime. Țintiți micro-interacțiuni:

• spune „salut” aceluiași coleg 3 zile la rând;
• ia un creion de rezervă și i-l oferă unui coleg;
• iese din bancă în pauză/se alătură jocului celorlalți chiar dacă doar ca spectator. Repetiția creează îndrăzneală.