De ce fierb democrațiile occidentale și cum se va termina lunga confruntare internă și externă

Pe scurt:

1. Nu doar în contextul fierbinte al arșiței de vară, democrațiile occidentale par să fi ajuns în „punctul de fierbere”. Populismele dau în clocot peste tot, reverberând undele pline de venin ale războiului cultural și ideologic intern al Vestului. Indivizi vulnerabili mintal, căzuți victime ale bulelor ideologice, se radicalizează și trec la acțiune. Două atentate cu arme de foc au avut loc, la numai câteva luni distanță, în Slovacia și SUA. Confruntarea dintre taberele conservatoare și progresiste (sub diferitele lor denumiri, de la caz la caz), intensificată în ultimii ani, este alimentată continuu pe rețelele sociale, mai mult sau mai puțin discret, de agenții de influență ai Rusiei și Chinei, interesați ca dezbinarea intraoccidentală să se adâncească. Ne putem cu greu imagina ce ar fi însemnat acum pentru SUA asasinarea lui Donald Trump. Putem anticipa că, din păcate, atentatele vor continua și se vor înmulți în anii următori în democrațiile din America de Nord și Europa.
2. La scurtă vreme după alegeri, sau cu câteva luni (un an) înainte de viitoarele alegeri, începând din SUA până în Marea Britanie, Franța, Belgia, Austria, Bulgaria sau România (dar nici Polonia, Canada și Germania nu sunt departe, cu momentele lor electorale din aprilie, mai și septembrie 2025), politica spațiului euro-atlantic freamătă a nemulțumire (justificată sau nu), contestare, schimbare, tensiune, clivaje, dinamism, incertitudine, blocaje, scenarii multiple sau lipsă de soluții ideale. Cu toții știm că, anul acesta, toamna va aduce răspunsuri importante la Washington (președinte nou și majoritate în Congres), Paris (noua guvernare), Bruxelles (negocieri postelectorale complicate pentru un nou guvern federal al Belgiei), Viena (alegeri federale pe 29 septembrie), Sofia (posibile alegeri anticipate, pentru a șaptea oară în trei ani!), București (trei duminici de vot la rând, pe 24 noiembrie, 1 decembrie și 8 decembrie, pentru președinte, parlament și implicit un nou guvern) sau Chișinău (20 octombrie, prezidențiale și referendum pentru orientarea strategică a republicii). Considerăm deja Chișinăul partea a lumii occidentale.
3. În toate cazurile de mai sus, vor exista peste câteva luni lideri și guverne la început de mandat. Aceiași sau alții. Putem include aici și Israel, ca democrație apropiată în mod tradițional de Occident, aflată de asemenea în căutarea unei noi soluții (coaliții) de guvernare, precum și Ucraina, ambele democrații atacate -în 2022 și 2023- de dușmani feroce ai valorilor liberale, ai democrațiilor și ordinii occidentale. Israelul își va schimba probabil premierul până la sfârșitul anului iar Ucraina și-a amânat alegerile prezidențiale care trebuiau să aibă loc în primăvară, având totodată un guvern asupra căruia planează de câteva luni amenințarea schimbării, dar fiecare din aceste societăți greu încercate privește spre orizontul unor necesare clarificări politice interne la nivelul executivului. Și în Georgia, o altă republică postsovietică aflată în stadiul incipient de candidat la aderare la UE, vor fi alegeri importante pe 26 octombrie, unde se confruntă, la fel ca la Chișinău, două opțiuni fundamental diferite, ireconciliabile și incompatibile.
4. În războiul hibrid declanșat de axa revizionistă China-Rusia-Iran-Coreea de Nord împotriva ordinii politice occidentale, deznodământul acestui an electoral crucial pentru democrațiile liberale va prefigura pentru următorii patru ani o serie de confirmări sau invalidări, repoziționări, consolidări, nuanțări, adaptări sau revizuiri ale atitudinii SUA, UE, NATO sau ale unor guverne naționale din spațiul euro-atlantic față de tema războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu, sau față de alte războaie și crize care pot oricând începe pe termen mediu, în Asia de exemplu (Taiwan sau Peninsula Coreeană). În următorii 3-5-7 ani, nu excludem scenariul „lumii cu patru războaie” (Europa de Est, Orientul Mijlociu, Taiwan și Peninsula Coreeană), în condițiile în care fiecare din cele patru componente ale Axei Orientale ar putea ataca democrațiile limitrofe conectate cu Vestul. Ce vor face atunci democrațiile occidentale? Îi vor apăra sau nu pe cei atacați?
5. Recent, prin semnarea Declarației de la Beijing, China a intermediat o alianță de 14 grupări islamiste palestiniene (unele, precum Hamas, considerate oficial teroriste de către SUA și UE) care arată destul de transparent cine este în spatele „cauzei palestiniene” manifestate agresiv -așa cum a fost și în Războiul Rece, prin susținerea de către regimurile comuniste- și cum vor să instrumenteze această cauză ca pe un „ciocan” antiamerican, antioccidental și antiisraelian. Să mai amintim în acest context că și Moscova a primit în două rânduri delegații ale Hamas, după atacul criminal al teroriștilor palestinieni asupra Israel, pe 7 octombrie 2023. În pofida unui discurs pacifist ipocrit al Chinei și Rusiei, aceste manevre de legitimare a teroriștilor nu cresc șansele pe termen scurt ale „soluției de pace cu două state” (cea mai indicată, în mod evident), ci le micșorează, tocmai pentru că încearcă să valideze Hamas ca forță credibilă de guvernare în Gaza. Tot împotriva soluției cu două state a acționat și atacul Hamas, care a aruncat în aer începutul de reconstrucție a încrederii între israelieni și palestinieni sau între Israel și Arabia Saudită.
6. Traversăm o tranziție politică profundă în democrațiile liberale și în sistemul internațional, cele două dimensiuni ale confruntării influențându-se reciproc. Va fi o lungă confruntare. Greu de spus cine sau ce are rolul primordial, confruntarea externă asupra celor interne sau bătăliile interne asupra celei externe. Certitudinea este însă că ambele schimbă lumea în care trăim, atât ca arhitectură a sistemului internațional cât și ca model de organizare politică internă. Dincolo de 2030 sau chiar 2035, ne va fi mai clar rezultatul acestei tranziții bidimensionale, la capătul acestei lungi confruntări.
7. Poate părea paradoxal, dar, pe termen scurt, dictaturile revizioniste orientale par avantajate în confruntarea externă pentru că nu au și o competiție politică internă reală, ceea ce lasă mână liberă tiranilor și regimurilor agresoare să mobilizeze resurse pentru război și să ia decizii mai ușor, fără să fie contestate semnificativ în propriile țări. Simulacrul de alegeri prezidențiale din Rusia, din martie, nu se pune la socoteală, așa cum nu prea contează nici alegerile prezidențiale recente supracontrolate din Iran, fiind vorba în ambele cazuri de dictaturi orientale care vor doar să pozeze în regimuri pluraliste și state de drept, ambele fiind însă foarte departe de așa ceva. Pentru China și Coreea de Nord, discuția nici nu mai are rost.
8. Știm, desigur, că aparențele de liniște și satisfacție social-politică din dictaturi sunt înșelătoare și mincinoase și că, atunci când schimbările se produc în aceste sisteme autoritare, ele se produc brusc, oarecum neașteptat și uneori precedate de scurte perioade de violențe. Dictatorilor le place să se mintă pe ei înșiși că totul e bine. Ca adolescenți care am trăit căderea lui Ceaușescu, după 25 de ani de putere discreționară netulburată, știm că agonia dictatorilor este scurtă, atunci când vine momentul să fie îndepărtați de la putere, chiar dacă cu doar câteva săptămâni sau zile înainte nu s-ar putea anticipa nimic.
9. Legătura între revizionismul intern și revizionismul extern este din ce în ce mai clară, mai pronunțată, mai evidentă. Dacă nu ar fi fost vulnerabilizat și slăbit de curentul contestatar intern, de populism și de radicalizările ideologice de dreapta și de stânga, Occidentul ar fi fost mult mai puternic și mai pregătit să înfrunte revizionismul din sistemul internațional, pentru a-și apăra ordinea liberală creată după 1945 și 1989. O face și așa, dar luptând cu greu pe două fronturi, unul extern și altul intern, și gâfâind tot mai mult.
10. Confruntarea pentru supremație Orient-Occident este asimetrică, dictaturile orientale având pe termen scurt avantajul lipsei competiției electorale interne. China și SUA sunt prototipurile acestor sisteme de organizare politică (autocratică versus democratică), iar Rusia, respectiv UE-Marea Britanie sunt partenerii principali și asemănători ca etos ai megaputerilor actuale cu care sunt aliate fiecare în parte. Pe termen lung însă, democrațiile au marele avantaj al autoreglării și flexibilității, al libertății care favorizează inovația, creativitatea pe piață și dezvoltarea, în timp ce regimurile despotice, chiar dacă par mai stabile social-politic pe termen scurt și mai eficiente în luarea deciziilor, se prăbușesc mai devreme sau mai târziu, atunci când presiunile interne și deficitele structurale acumulate ating nivelul critic.

*

La scara istoriei, acesta pare să fie un „moment” dificil și primejdios (reprezentat de o succesiune de cel puțin 2-3 decenii de crize neîntrerupte ale Occidentului) în care dictaturile orientale au vânt în pânze. Ridicarea Chinei este uriașă și incontestabilă, acum și politic și militar, nu doar economic.

Dimpotrivă, parcă toate „se întâmplă” să meargă prost în ultimii ani în democrațiile liberale occidentale, din tot felul de motive. După 2001 încoace, euforia liberală post-1989 și hegemonia americană reflectată în lumea unipolară și ordinea occidentală (Pax Americana) au intrat treptat în declin, fiind tot mai contestate și erodate de evenimente nefericite.

Seria loviturilor primite și ale eșecurilor Vestului este lungă. Atacul apocaliptic al teroriștilor islamiști asupra SUA (9/11-2001), războaiele controversate și neconcludente ale Americii din Afganistan și Irak, eșecul Tratatului Constituțional al UE în referendumurile din Franța și Olanda (2005), criza financiară globală (2008-2010) urmată de criza Zonei Euro și criza datoriilor suverane (2010-2012), ratarea „extinderii salvatoare” la Summit-ul NATO de la București în aprilie 2008, invadarea Georgiei de către Rusia în august 2008, anexarea Crimeii în martie 2014 și războiul secesionist din Donbas (august 2014 – februarie 2015), „soluția de carton” a Acordurilor de la Minsk (septembrie 2014 și februarie 2015) „nășite” cu naivitate de Franța și Germania, intervenția militară a Rusiei în războiul civil din Siria în toamna lui 2015 pentru salvarea dictaturii lui Bashar al-Assad, Brexitul și alegerea neașteptată a lui Trump (ambele în 2016), criza pandemiei de Covid-19 (2020-2022), retragerea în degringoladă a SUA din Afganistan (august 2021), invadarea masivă a Ucrainei (februarie 2022) de către Rusia și atacul criminal al Hamas, sponsorizat de Iran, asupra Israelului (7 octombrie 2023), creșterea partidelor anti-UE și perspectiva realegerii lui Trump (vara lui 2024), toate acestea au erodat și erodează încrederea în supremația Occidentului precum și a ordinii liberale globale conduse de SUA și de binomul transatlantic.

Democrațiile occidentale „fierb în suc propriu”. De cealaltă parte a frontului hibrid, dictaturile orientale revizioniste par „liniștite intern”, relativ unite în jurul tiranilor care au reușit manipularea unei mari mase a populației și anihilarea totală a oricărei opoziții, sunt tot mai arogante și mai agresive în relațiile cu Occidentul și încrezătoare că viitorul le aparține. La prima vedere, oamenii din democrații par în prezent mai nemulțumiți și mai furioși decât cei din regimurile de dictatură. Așa să fie? Firește, pe noi, cei care am copilărit într-o dictatură, aparențele acestea propagandistice și mincinoase nu ne mai pot de multă vreme înșela.

Pe termen scurt și mediu, lucrurile nu arată bine. Este greu să fii optimist în acești ani, dacă ești un susținător al ordinii politice actuale (post-1989), al Occidentului unit transatlantic și al democrațiilor liberale. Atacul revizionist asupra Vestului a început în 2001, deopotrivă pe plan extern și intern. Și raporturile de forțe, și regulile, și valorile occidentale liberale sunt contestate. Dacă este să ne temem, să ne temem pentru următorii zece ani, căci răul cel mare încă nu a venit. Apoi lucrurile se vor calma, când se va cristaliza noua ordine politică, valabilă pentru restul secolului al 21-lea.

Perspectiva unui „mare război al lumilor” se conturează tot mai clar, pentru următorii 5-10 ani. Suntem deja în această confruntare hibridă, dar ea ar putea lua brusc și forme militare convenționale, cinetice, în Europa de Est, Orientul Mijlociu sau Asia. Axa dictaturilor orientale revizioniste lucrează la o coordonare internă tot mai bună, transcontinentală, inclusiv pe linie militară. În plus, avem indicii că am intrat în „era războiului lung” hibrid, care nu se va încheia în acest deceniu și ale cărui rezultate le vom vedea probabil clarificate după 2030, poate chiar la jumătatea deceniului viitor.

Există însă viață și după acest lung război. Pe termen lung (peste zece ani), analize strategice aprofundate arată că atacul dictaturilor orientale asupra democrațiilor occidentale va fi respins (nu fără costuri imense și transformări ireversibile) iar axa revizionistă China-Rusia-Iran-Coreea de Nord se va dezintegra. Citeste continuarea articolului pentru a afla motivele de optimism pe termen lung, enumerate de profesorul Naumescu,