De ce își ardeau oamenii culturii Cucuteni – Tripolia casele și plecau? Problema lor nu diferă de cele de azi, arată o explicație inedită dintr-un recent studiu

Cucuteni este o comună din județul Iași, dar și numele unei culturi străvechi, Cucuteni-Tripolia, socotită printre întemeietoarele civilizației europene. 

Reprezentanții culturii Cucuteni-Tripolia (5500 – 3500 î. Hr.) obișnuiau să își ardă locuințele la un interval de câteva zeci de ani. Este vorba despre o practică des întâlnită și la alte culturi neolitice din nordul Mării Negre, Balcani, sud-estul sau centrul Europei. 

De ce să părăsești ceea ce ai făcut cu greu

Un paradox oferit de societățile neolitice este acela au format comunități umane mari, pentru ca apoi să le abandoneze. Secole mai târziu, au revenit la un model similar de așezări, doar pentru a le abandona și pe acestea, afirmă Alexander Berkley, antropolog în cadrul Universității din Tennessee, SUA, și liderul echipei de arheologi care a semant studiul.

O explicație general acceptată pentru un astfel de comportament nu a putut fi oferită, însă un studiu recent publicat în Journal of the Royal Society susține că răspunsul stă în primele tentative de combatare a epidemiilor.

Oamenii de știință au încercat să explice un astfel de tipar prin prisma schimbărilor climatice, a suprapopulării, a presiunii sociale șamd., însă doar recent s-a vorbit despre un element nou: bolile.

Își îngropau morții în podele și înălțau apoi casa 

Un prim exemplu oferit de specialiștii americani și britanici este cel al Çatalhöyük-ului (sudul Turciei), cea mai veche așezare proto urbană a lumii, care a înflorit în perioada de acum 9.500 – 8.400 de ani. 

Aceștia subliniază faptul că, deși beneficiau de un spațiu uriaș pentru a-și amplasa locuințele, locuitorii așezării construiau case de chirpici. Erau lipite de una de alta, asemenea unui stup. Nu erau despărțite nici măcar de drumuri.

Oamenii din acele vremuri nu doar că trăiau alături de animale domestice, ba își și înhumau rudele decedate în podelele caselor, pentru a construi apoi niveluri superioare. 

Într-un astfel de mediu, apariția unor boli contagioase, transmise în mare parte de la animale, reprezenta un risc uriaș, afirmă autorii studiului. Este și una dintre problemele actualității, aglomerările urbane de azi, cu mijloacele de transport în comun și locurile aglomerate, generând aceleași riscuri. 

Primele așezări umane, un veritabil focar de infecție

Datele genetice recuperate de la oseminte umane sau animale au indicat prezența salmonellei sau a tuberculozei în acele prime aglomerări umane.

Practic, subliniază cercetătorii, populația de la Çatalhöyük, care atingea în perioada de maximă înflorire a așezării până la 8.000 de indivizi, a ajuns într-un punct în care abandonarea traiului la comun a părut o variantă mult mai viabilă decât continuarea sa.

Astfel, acum circa 8.400 de ani, ei au părăsit așezarea și au adoptat un trai seminomadic. Acei puțini indivizi care au rămas au preferat să trăiască în locuințe care nu mai erau lipite unele de altele, un fapt care trădează o primă tentativă de distanțare socială, în opinia autorilor studiului.

Cucuteni-Tripolia, o nouă încercare de a crea așezări umane masive

La circa 2.000 de ani după abandonarea Çatalhöyük-lui, marile așezări proto-urbane au reapărut, afirmă specialiștii, în nordul și vestul Mării Negre, în cadrul culturii Cucuteni-Tripolia.

Unele dintre aceste găzduiau până la 3.000 de locuințe, ceea se poate traduce printr-o populație de circa 10.000 de indivizi. Numai că, subliniază autorii studiului, tiparul așezării era unul diferit față de cel aglomerat de la Çatalhöyük.

În astfel de așezări de tip nou, casele erau poziționate pe un model oval, concentric, ba chiar se putea vorbi despre cartiere, în care oamenii împărțeau spațiul comun din centrul așezării.

Era, conform opiniei cercetătorilor, o formă de distanțare socială, iar simulările computerizare realizate de aceștia au demonstrat că, măcar în cazul unor boli transmise prin intermediul hranei, o infectare completă a populației unei astfel de așezări ar fi fost puțin probabilă.

Tuberculoza a schimbat istoria

Deși ipotezele cu privire la o astfel de practică au oscilat de-a lungul timpului de la unele care implicau arderea accidentală, la metode de a întări pereții și până la, cea mai vechiculată ipoteză, cea a unor motive ritualice, niciuna dintre aceste explicații nu a fost general acceptată.

Mai degrabă, afirmă grupul de autori al studiului, a fost voba de evoluția anumitor boli infecțioase. 

Transformarea tuberculozei într-o boală transmisibilă pe calea aeurlui, sau adaptarea bacteriei Yersinia pestis la purici, au făcut ca relativa distanțare socială să devină ineficientă.

Astfel, arderea caselor, uneori în proporție de până la două treimi din totalul locuințelor, ar fi fost o tactică de izolare a focarelor de infecție. 

Până la urmă, bolile extrem de transmisibile au reprezentat motivul pentru care, adaugă oamenii de știință, astfel de așezări au fost abandonate acum circa 5.200 de ani, la fel cum se întâmplase și la Çatalhöyük. 

Primele așezări urbane și prima soluție de succes pentru marile comunități umane

Primele așezări urbane, în adevăratul sens al cuvântului, au apărut acum circa 5.500 de ani în Mesopotamia, apoi în Egipt, Valea Indusului sau China. De data aceasta însă a fost vorba despre o rețetă de succes.

A fost pentru prima dată, subliniază cercetătorii americani și britanici, când oamenii au evitat să mai trăiască alături de animale. Hrana era adusă din zonele rurale și depozitată în silozuri, așa cum este exemplul Hattusei, capitala regatului Hittit.

De asemenea, apăreau și primele metode de sanitație, de la canalele colectoare din Sumer, și până la avansatele sisteme de transport al apei din Mohenjo Daro, Valea Indusului.

Practic, a fost nevoie de mii de ani de tentative de a aduna comunități mari, de lupte cu diferite boli și evoluția agenților patogeni, pentru ca drumul de la primii fermieri ai lumii să atingă pragul civilizației.